Sa mai scriu? Imi cam bat tastatura de pomana cautind cuvinte care sa exprime ceea ce poate fi doar simtit si nicidecum exprimat sau explicat. Cum zicea poetul? "De ce-as fi trist?/Mi-e casa de sindrila peste Trotus./Si totusi..."
Bine, bine, o sa intrebati, si-atunci ce e de facut cu tristetea asta? Cu motivele astea? Well, pt a ne dezintrista ar trebui sa ne debarasam de ele, motivele alea, ca de niste oua stricate, nu? In aceasta privinta, dupa felul fiecaruia de a fi, oamenii se descurca si ei cum pot:
1. unii, fericitii pamintului, nu trebuie sa incerce nimic, ei s-au nascut cu capacitatea/darul de a ignora cu desavirsire si pt totdeauna respectivele motive. Neimpovarati pe viata de atare bolovani, ei zburda pe cimpiile vietii precum iezii in aprilie pe islazul comunal. Primavara vesnica si eternal bliss.
2. altii incerca si reusesc sa ignore respectivele motive pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. O solutie temporara, avind in vedere ca ele, motivele alea, nu se lasa uitate asa usor, fac ele ce fac si ne sar iar de beregata. Dar, desi temporara, solutia asta are si ea avantajele ei: in momentele de respiro, mai urmeaza omul o scoala, mai face un copil-doi-trei, mai roboteste prin gradina, uite-asa, trece viata. Si noi odata cu ea.
3. ar mai fi unii, o alta categorie, aia care nu se pot descurca deloc. Da' astia-s ca si cum n-ar exista. Ca atare nu-i mai punem la socoteala. Astia au trecut deja dincolo. Niste zombies. Cum de au ajuns asa? De ce sint atit de diferiti de semenii lor? Cine stie. Probabil vechea poveste, diferenta dintre cei vii si cei... lalti. Si-apoi, nici nu e treaba noastra sa-i intelegem. Cum zicea Nina? Cam asa parca: "cine mai sta astazi sa observe un mort in plus printre atitia alti morti care populeaza pamintul?".