Eu nu mai am scrin. Ca tot omul, trebuie ca am avut si eu unul, dar de o buna bucata de viata nu-l mai am. N-am mai vrut sa traiesc printre fantome. N-am mai vrut sa traiesc din amintiri. N-am mai vrut sa traiesc in trecut.
Asa sint unii: cum se duce pe apa simbetei, cum le devine brusc atragator, el, trecutul. Poate pentru ca prezentul este mai urit, ei aleg sa traiasca in trecut. Dar, vezi bine, si trecutul a fost prezent. Pe vremea cind nu era inca trecut. Ca atare, probabil ca n-a fost cine stie ce de capul lui, nefiind inca trecut la vremea aceea. Acum insa, ca a devenit trecut, devine dintr-odata frumos.
Din pacate, este frumos dar trist. Este trist pentru ca, daca a fost un trecut frumos, nu-l mai putem retrai inca odata si este trist pentru ca, daca a fost un trecut urit, nu mai putem sa ne facem rost de altul. Dar cel mai trist este faptul ca a trai in trecut inseamna de fapt a nu prea mai trai deloc.
Asa ca eu nu mai am scrin. Gindind eu ca scrinul asta nu este altceva decit un cartof degerat care nu serveste altui scop decit aceluia de a-mi ingreuna buzunarele sufletului, l-am abandonat demult, undeva, intr-un sant de-a lungul drumului vietii mele.
Dupa ce-am mai mers o vreme, in acelasi sant, am abandonat, una cite una, si alte ghiulele care-mi mobilau casa sufletului: credinta in zei, speranta, credinta ca iubirea adevarata exista, dorinta de a trai cu orice pret, si alte cele, care mai de care.
Acum nu am scrin. Nu am un "tatuc", ma am doar pe mine, nu am speranta ci am determinare, nu am casa ci traiesc la motel, nu am familie ci rude, nu am prieteni ci cunostinte, nu am femei pe care sa le iubesc ci femei cu care fac doar sex, nu am "acasa" si nici o tara "a mea" nu am, nu am nici ieri si nici miine, ci am astazi. Imi place mai mult asa. Cu traista-n bat. Fara scrin.