1. Cred ca intrebarea este incorect pusa - ar trebui sa sune cam asa, zic eu: "Exista un scop/sens al existentei? Daca da, care este acela?" Pt ca in felul in care este pusa, se intelege ca acel scop/sens al existentei exista cu siguranta si fara tagada si ca atare singurul lucru pe care ar mai trebui noi sa-l facem, odata acceptata axioma asta, ar fi doar sa-l descoperim.
2. Cred ca intrebarea este echivoca. Confuzia se naste din faptul ca adesea folosim cuvintele scopul vietii cind ne referim la sensul vietii si invers si nu prea clarificam la care din cele doua facem referire.
In caz ca ne referim la scopul vietii, atunci raspunsul meu este: da, exista. La nivel macro este supravietuirea, perpetuarea speciei etc. La nivel de individ - citi indivizi atitea scopuri. Fiecare isi gaseste scopul lui in viata: putere, glorie, bani, gindire, placere, furtul din avutul obstesc etc.
In caz ca ne referim la sensul existentei, atunci as raspunde ca: nu. Nu exista. Sens implica predeterminare. Ca sa existe un sens al vietii ar insemna sa existe un Creator si un Plan. Parerea mea: nu exista nici Creator, nici Plan si prin urmare nici Sens al vietii nu poate exista.
Si ca sa nu inchei asa repede, am sa fac un pas mai departe si am sa spun si de ce cred eu ca totusi unii oameni sint convinsi ca exista Cineva cu un Plan. Si cind spun unii oameni am sa-i las la o parte pe cei:
1. ignoranti sau ascultatori: acestia sau nu pot gindi sau sint obisnuiti sa asculte de altii. Ei stau acolo unde-i pui sau acolo unde s-au nascut sau acolo unde le-a spus societatea, familia, biserica ca se cade sa stea.
2. cu mintea lenesa: acestia ar putea gindi dar le e lene. Fie le lipseste "curiozitatea" sau dorinta de a-si pune intrebari, fie le lipseste vointa de a face efortul de a raspunde intrebarilor alora.
3. fanatici: ei sint dusi cu pluta la vale rau de tot si amarnic tare. Ei nu-si mai pun intrebari, ei le-au rezolvat deja pe toate, stiu toate raspunsurile, asa ca acum sint mai mult ocupati sa dea cu linia la palma celor care nu cred ca ei.
Cum ziceam, am sa-i las la o parte pe cei de mai sus. Hai sa-i consideram doar pe ceilalti, cei care si-au pus intrebari din astea mai cu mot si au facut si efortul sa-si raspunda la ele. Iar unii dintre ei au ales sa-si raspunda ca: "da, exista un Creator-care-are-un-Plan-care-are-un-Sens".
Cu riscul de a face pe unii sa sara de fund in sus, am sa spun si de ce cred eu ca unii au ales acest raspuns. De frica. De frica si de frig. De frica si frigul si singuratatea si ameteala care i-au cuprins cind au privit in abisul vietii si n-au vazut nimic acolo. Cind iti intra spaima-n suflet si frigul cosmic in oase iti trebuie ceva. O balustrada, o barca de salvare, un pai, orice.
Cu ceva timp si efort de gindire dedicate conditiei umane realizam destul de repede ca: we are all alone, all of the time. Ceea ce ne loveste in tartacuta imediat dupa aceea este Frica si Frigul. Al treilea lucru este: oops, acum ce ma fac? Cum ma impac cu aceasta realizare? Eh, aici raspunsul depinde de fiecare dintre noi dar in general este de 2 feluri: 1. sintem impacati cu noi insine si cu conditia noastra in acest univers sau 2. ne mintim si inventam o lume imaginara impreuna cu creatorul ei.
Parerea mea, mai pe larg: sensul vietii, dumnezeu, viata de apoi, sufletul, iubirea vesnica, nu exista. Ele nu sint altceva decit povesti nemuritoare in care unii oameni cred pt ca, in absenta lor, viata le-ar fi grea si rece si de nesuportat. Ele nu sint altceva decit minciuni care ii ajuta sa treaca prin viata. Sint basme pe care le spun la gura sobei cind afara e viscol si inauntru e cald si ii asteapta pe Ileana Cosinzeana si Mos Craciun sa soseasca si sa le bucure vietile.
Se mint pe ei insisi si nu ma uimeste deloc efortul pus in inventarea atitor gaselnite care sa le tina de cald cind le e frig si frica. Nu ii condamn pe oamenii care cred in ele, basmele astea. Dar eu nu pot fi asa. E adevarat, aceste basme le aduc un lucru foarte important (de aici si uriasul efort depus pentru crearea si mentinerea lor): ii alina, le aduc comfort si pace sufleteasca, le dau speranta, le dau "taria" sa continue. Deci, sint constient de avantajele acestor basme dar, repet, nu toti pot fi asa. Nu toti ne putem minti pe noi insine, indiferent cite beneficii ne-ar aduce aceasta auto-inselare.
Sintem singuri. Existam din intimplare. Nu avem nici un sens. Oricit le-ar placea unora sa spere ca exista cineva acolo, undeva, care ii are in grija si ii tine de mina sa treaca strada vietii si a "vietii de dupa", nu e asa. Venim de nicaieri si ne indreptam tot intr-acolo. De unii singuri. Absoluta singuratate in univers. Absoluta indiferenta a acestui univers fata de noi. No big deal, zic eu.
Doar ca unora asta le produce o frica de le ingheata oasele. Frica de singuratate intr-un univers strain si neutru. Si, cea mai mare frica, frica de nimic . Frica de vid, frica de gol absolut. Frica pt ca traiesc degeaba. Lipsa sensului si a directiei. Ne uitam in urma: nimic. Ne uitam inainte: nimic. Nu stim de unde venim, nu stim incotro ne ducem, nu stim de ce sintem aici, nu stim unde si ce este acest aici.
Si atunci unii oameni trebuie sa creada, trebuie sa spere. Pina si la nivel micro, tot asta fac: dragoste curata si vesnica? Phew! O inventeaza pt ca nu fac fata vietii fara acest drog. Copii? Phew! Cu exceptia celor care ii fac din instinct sau din inconstienta sau pentru ca asa... se face, ceilalti de ce fac copii? Tot de frica. Si din egoism. Uneori dintr-un egoism pueril: hai sa fac si eu unul doi ca uite ce dragalasi sint, parca-s niste jucarii, o sa ma joc frumos cu ei. Alteori dintr-un egoism calculat si meschin: copiii o sa aiba grija de mine la batrinete.
Dar chiar si pentru cei care nu gindesc asa, iubirea si copiii sint tot o urmare a egoismului si a fricii. Nici nu realizeaza asta, dar este din egoismul pornit din frica de care vorbeam mai sus: sintem atit de singuri in univers si este atit de gol in jur incit unii simt instinctiv nevoia sa spere (dumnezeu), sa se agate de cineva (iubire) si sa lase ceva in urma (copii). Li se pare ca astfel, chiar dupa moarte, vor trai oarecum prin genele lasate in urma lor deci spera sa nu dispara chiar de tot, lasa acolo ceva, nitel, in urma, sperind astfel sa isi alevieze frica, nu atit de moartea in sine, ci mai ales de golul, nimicul care ii urmeaza.
Si vin iar si zic: este greu sa fii singur pe lume, intr-un univers strain si indiferent. Unii oamenii cred in dumnezeu, in viata de apoi, in sufletul nemuritor, in iubire, in copii pentru ca fara aceste proptele psihice multi ar capia - "cum adica, se intreaba ei, dupa ce mor viata mea, gindurile mele, visele mele, tot efortul meu, sperantele mele, toate alea, cum adica, ele o sa dispara asa fara urma, ca si cum n-ar fi fost? Nu se poate, asa ceva este de neconceput. Cum adica, pai traiesc degeaba? Imposibil, ceva trebuie sa existe acolo, undeva care sa dea un sens si o urmare acestei vieti." Si atunci inventeaza zeii. Fara macar a-si dea seama ca o fac.
Sintem atit de trecatori, atit de perisabili, atit de mici, atit de fara sens si fara rost, atit de fragili si la nivel psihic si la nivel fizic incit, dupa cum ziceam mai sus, unii simt nevoia sa se agate de orice pai pt a putea trece prin viata.
Sintem naufragiati pe o planeta oarecare in mijlocul unui univers strain si indiferent, fara lanterna, fara lemne de foc, fara harta, fara vodca... si in jurul nostru misuna tot felul de creaturi necunoscute care incearca sa ne tranforme in masa lor de seara.
Asa s-a nascut dumnezeu. Asa a fost creat dumnezeu. Asa au fost creati dumnezeii multelor noastre religii. Asa a fost creata speranta si iubirea si toate celelalte care ne "tin de cald". Ele au trebuit sa existe pentru ca unii oameni nu pot trai fara ele. Ele au trebuit sa existe pentru ca, in absenta lor, unii oameni si-ar pierde mintile sau si-ar pune streangul de git. Au fost inventate din pura frica si singuratate si disperare.
Cu exceptia celor nesimtiti sau inconstienti sau nebuni, celorlalti oameni fie 1. le trebuie un dumnezeu fie 2. ne trebuie multa tarie interioara ca sa traim fara a ne minti, sa recunoastem ca deh, asta e viata, ne nastem, traim si murim si gata, totul s-a terminat si nu mai urmeaza nimic dupa aia. Si ce daca dumnezeu nu exista si sintem singuri? Nu e nici o tragedie in asta, nici un motiv de angoase si tristeti si alte alea. Pur si simplu n-are importanta. Se poate trai foarte frumos si foarte bine si fara zorzoane inventate.
Da, dumnezeu nu exista si viata n-are nici un sens. Da, sintem mici, singuri si nesemnificativi. Da, traim pe o bucata de pamint care se indreapta printr-un univers indiferent catre un viitor necunoscut. Da, tot ceea ce credem sau stim sau credem ca stim nu are mare valoare. Da, iubirea cea mult cintata nu exista decit in dovlecelul nostru si este nascuta din frica si singuratate. Da, copiii nostri, pe care ii credem marea realizare a vietii noastre, sint si ei doar o dovada de frica si egoism. Da, nu lasam mai nimic in urma. Da, trairile noastre, realizarile noastre, pasii in nisip pe care credem ca i-am lasat pe plaja vietii si de care sintem atit de mindrii nu ramin si nu conteaza cu adevarat. Da, sintem fum risipit in vint. Si nu, nu e nici o tragedie in asta. Si nu, nu e nici un bai.
(Paranteza: asa, de dragul unui exercitiu mental, chiar si daca as accepta ca exista o supraforta, ceva, o supraenergie, o superentitate din asta undeva in univers sint convins ca nu avem nici cea mai mica sansa de a o gasi vreodata sau de a o intelege vreodata.
Chiar si daca aceasta superentitate ar fi sa existe, sint convins ca ar fi asa de diferita de noi insine, atit de straina si de neinteles, asa de neimaginat pentru mintea noastra, asa de nedectabila pt simturile noastre incit ar putea foarte bine sa fie chiar aici pe canapea linga noi, sau sa ne dam coate cu ea in supermarket si tot nu am fi in stare sa o vedem, sa o intelegem, sa o detectam.
Iar ei, superentitatii asteia, noi la rindul nostru i-am fi atit de minusculi, atit de perisabili atit de nesimnificativi incit nici nu i-ar pasa cine sintem, de ce sintem, unde sintem, daca sintem samd).
Cocluzia: ti-e frica de void si de singuratatea aferenta si iti trebuie ceva de care sa te agati, orice-ar fi, numai sa fie ceva. Sau cineva.
Iar daca totusi nu-i nimic prin preajma, atunci inchizi ochii si creezi tu ceva/pe cineva. Visezi ca este. Speri ca va veni.
Chiar si un elefant roz si cu aripi daca ar trece pe acolo si ti-ar intinde o.. trompa de-ajutor, ai apuca-o fara ezitare desi stii bine ca nu exista elefanti roz si cu aripi. Dar cind te ia frica si frigul, nu mai conteaza.
Te amagesti. Te minti. E greu sa fii singur. E greu sa-ti fie frig si sa-ti fie frica. E greu sa n-ai si tu un tatuc care sa te mingiie pe crestet si sa te asigure ca, daca vei fi cuminte, va avea el grija de tine si de toate. Si-atunci il inventezi. Pe el si pe planul lui si pe locsorul tau in acel plan si Sensul vietii si toate, ce sa mai vorbim. In fond si la urma urmei, un zeu este de preferat vidului, nu-i asa? Pina la urma, orice este de preferat nimicului, nu-i asa? Sau nu? Cum raspundem? Pt ca pina la urma aceasta e cel mai important. Cum traim?
Eh, aici raspunde fiecare cum vrea. Dar eu de exemplu, eu cum raspund? Eu care nu cred in basme si ca atare nu am un umar pe care sa ma sprijin la greu, nu am un tatuc care sa ma indrume in viata, nu am pe cineva care sa imi dea tarie si confort. Iar viata de apoi nu exista, viata asta este singura pe care o am. Este singura pe care o voi avea vreodata.
Pai, in acest caz, incerc sa-mi traiesc viata in asa fel incit sa obtin cit mai multa placere fara a produce altora sau mie mai multa suferinta decit este absolut de neevitat. Incerc sa ma fac fericit, atit cit este posibil.
Nu numesc asta filozofie de viata, nu e nici o scofala, o fac si gata, nu-i pun nume pompoase, traiesc, atita tot.
Nu tine nimeni socoteala, nu catalogheaza nimeni filozofiile mele sau a altora.
Nimanui nu-i pasa ce facem cu viata noastra, nu e nimeni acolo undeva care sa tina scorul.
Nici nu este o 'filozofie' de viata, este un mod de viata. Un trai simplu si placut atit cit se poate. Relaxat si senin pe cit posibil.
At the end of the day nu o sa-mi pese cite diplome am adunat, cite averi am acumulat samd. O sa ma intreb doar cum am trait. Si, in ceea ce ma priveste, eu voi raspunde asa: fara elefanti roz si cu aripi.
Dar, in schimbul lor, cu realizarea faptului ca 'orice' nu este intotdeauna mai bun decit 'nimic', cu luciditatea pe care ne-o da gindirea si intelegerea, cu demnitatea pe care ne-o da lipsa amagirii de sine si neacceptarea minciunii, cu pacea interioara pe care ne-o da realizarea faptului ca ne sta in putere sa trecem puntea firava a vietii de unii singuri. Fara sa ne tina cineva de mina. Fara sa ni se faca frig. Si, mai ales, fara sa ne fie frica.