Aveam, departe fiind, momente cind credeam ca ma incearca dorul de strazile copilariei, scolile pe unde am invatat, cladirile orasului "meu", una sau alta, bune sau rele, asa cum mi le mai aminteam eu pe ele.
Dezamagire! N-am simtit mai nimic alinator de dor si nostalgii. Nu am simtit nimic "special" acolo. Ceea ce am simtit acolo as fi putut simti oriunde altundeva. Oare de ce, m-am intrebat?
Pt ca, as zice eu, nu ne e dor de tari, orase, strazi, cladiri sau alte asemenea. Nici macar de alti oameni, fie ei chiar si "anumiti" oameni din viata noastra trecuta.
Orasele prin care ne-au purtat pasii, casele in care am trait sau doar locuit, strazile pe care am batut mingea sau pe cei mai mici ca noi, scolile prin care ne-am tocit coatele si ascutit creierii, the old flames care ne-au intrat si iesit din suflet, popasurile de-a lungul drumului vietii noastre... nu de ele ne e dor.
Nu de altceva, altundeva sau altcineva ne e dor ci de cum eram noi in acele vremuri, in acele locuri si cu acei oameni. Ne e dor de ce simteam noi atunci, acolo si cu ei.
Uneori ne intoarcem in acele locuri, asa cum am facut si eu. Cladirile, strazile, orasele, chiar si oamenii, sint tot acolo, aproape neschimbate. Daca de ele ne-ar fi dor, ar trebui deci sa simtim la fel ca atunci, nu? Si totusi nu mai sintem in stare. Doar sint toate acolo, in jurul nostru, aproape asa cum le-am lasat si ni le amintim. How come the magic is gone, though? Ce anume lipseste? De ce totusi locurile ne par pustii si oamenii straini?
Pt ca nu doar de trecut ne e dor. In realitate, ne e dor de noi insine in acel trecut. Doar ca noi, cei de atunci, nu mai existam. Ne e dor de cineva care nu mai exista.