Tristetea din mine. Nu este una care are o cauza anume, tristetile cu motiv (pierdut job, fugitul nevestei cu circul, moartea catelului drag samd) vin si pleaca odata cu inlaturarea motivului (se pot usor gasi alte job/nevasta/catel mai frumoase si mai luminoase ca cele pierdute).
Este o tristete de genul: stai la malul marii sau cu ochii pe cer sau pe balcon fumind o tigara si te ia asa o tristete fara motiv si cauza. Asta-i cea mai afurisita tristete pt ca nu stii de unde sa o apuci. Nu este rezultatul vreunor trecute si majore deceptii.
Eu n-am mai avut deceptii in viata de pe vremea cind eram copil si n-aveam bani sa-mi iau indieni de plastic. Stateam cu nasul turtit in vitrina cu orele si ma uitam la ei. Visam ca am bani destui sa-mi cumpar citi vreau. Afurisita aia de vitrina, din cauza ei am ramas cu nasul strimb. A trecut mult timp de-atunci. Nasul tot strimb e si intre timp mi s-a strimbat si sufletul. Acum nu mai visez nimic.
Indiferenta din mine. Nu sint un om bun. Nici rau nu sint. Sint indiferent. Astia indiferenti sint mai "rai" decit cei rai. Astia indiferenti sint cele mai nenorocite specimene. Cu omul rau sau prost sau nesimtit sau orgolios te mai poti intelege - il mai cumperi cu una, il mai ameninti cu alta, il mai magulesti nitel, te descurci pina la urma.
Cu indiferentul cum te descurci? El are atit de putin de oferit altora. El isi doreste atit de putin de la altii. El are atit de putina nevoie/dorinta de altcineva. Ce poti "face" cu o atare creatura?
Ciudatenia din mine. Sint un alien, un strain printre oameni, un om care se afla de partea cealalta a liniei. Asa am fost de cind ma stiu, probabil ca m-au scapat la botez cu capul in jos in cristelnita si cred ca nici apa n-avea in ea, ca era saracie mare pe vremea aceea.
Ciudatenia poate uneori sa treaca drept intelepciune si uneori, pt scurt timp, chiar pare interesanta in ochii celor din jur, dar nu este o calitate, nu este ceva folositor, nu este ceva pe care sa cladesti altceva. Este o povara si cei care o cara sfirsesc de obicei rau.
Nomadul din mine. Nu-mi place sa am posesiuni materiale si nici hangarale emotionalo-afective. Imi place, nu stiu de ce, sa delete tot. Sa nu am troace, casa, acvariu, tara etc. Nu numai ca imi lipseste simtul posesiei/proprietatii dar am chiar oroare de ideea de a "avea" ceva, indiferent ca acel ceva este o casa sau un aspirator sau o sotie. Cu alte cuvinte am oroare de orice mi se pare ca ma leaga de... glie.
Sa fie asta o dorinta de libertate dusa la extrem? Sau poate vidul pe care incerc sa-l creez la exterior sa fie rezultatul unui mare gol interior? Sau poate sa fie un egoism monstruos care ma determina sa nu vreau sa am nimic/nimeni tocmai ca sa nu am grija de acel ceva/cineva? (dar nici de mine nu prea am grija asa ca nu stiu daca asta este). Cred ca toate trei plus altele care nu-mi vin acum in minte.
Ursul din mine. Nu sint un om sociabil. Nu stiu sa ma distrez cu si ca alti oameni. Poate unde nici nu prea imi plac oamenii. Sint uriti pe dinauntru. Semenii mei, oamenii, sint mobile de care incerc sa nu ma lovesc mai mult decit este necesar. Incerc sa ii ocolesc, atit cit imi sta in putinta. Nici eu nu sint prea breaz. Uneori as vrea sa ma ocolesc si pe mine insumi.
Ceea ce ma aduce de unde am plecat: am momente cind parca as vrea sa fug departe de o parte din mine. Se poate oare? Ia sa vedem:
Se pare ca, prin unele tari, straie de anumite culori sint purtate pt ca cei ce le poarta sa nu fie gasiti de relele lumii. In alte tari exista obiceiul de a schimba numele oamenilor care au fost bolnavi si au scapat, ca sa nu-i mai "recunoasca" boala. Un obicei minunat, mi-am zis eu intr-o zi. Intr-una din acele zile cind ma incerca dorinta de a fugi de mine.
Drept care am purces degraba la schimbarea "numelui" meu si al felului meu de a trai: din "a", cum ma chemase pina atunci, am devenit... "b". Dupa care am asteptat, rabdator, sa ma simt mai bine. Conform datinilor stravechi, nu-i asa? Dar, cu exceptia unei oaresce dezamagiri, n-am simtit nimic altceva. Nu m-am facut "bine", ba chiar dimpotriva.
Am incercat din nou, drept care am devenit .."c" si apoi "d" si inca altii pe care nu mi-i mai amintesc acum. Iar nimic. Pina la urma insa m-am impacat cu ideea ca, odata cu schimbarea "numelui" sau al locului sau al felului de a trai, nu ma pot insa si transforma intr-un altcineva. Precum lupul, nici eu, indiferent ce-as incerca, nu pot fi altfel decit cel care am fost dintotdeauna, naravurile, bune sau rele, ramin aceleasi. Pare-se ca "boala" mea nu se lasa pacalita asa usor, ma recunoaste indiferent ce "nume" as purta si oriunde as pleca.
In orice colt uitat de lume as cauta sa ma ascund de celalalt din mine, tot degeaba - oriunde m-as duce, hop si el, "altcineva" ala, cu geamantanul lui burdusit cu tristeti anoste, singuratati autoimpuse, instrainari patetice si filozofii ieftine. In fiecare dimineata, il gasesc tot acolo, la capul patului, soptindu-mi la ureche aceeasi muzica muta a trecutelor zile irosite si a viitoarelor zile fara rost. M-am obisnuit cu el insa. Dupa atita vreme petrecuta impreuna, era si cazul.
Uneori insa as vrea sa am puterea de a ma revolta si a-l izgoni de linga mine. Mai du-te si la altii, i-as spune. Lasa-ma in pace, nu vezi ca s-a facut deja seara si prea putin a fost facut? Asa i-as spune. Dar n-am eu inima sa-l izgonesc. Unde s-ar duce? O sa raminem impreuna. Nu mai poate fi mult de-acum. Vom trece dincolo asa cum am venit aici. Mina-n mina.