Mai deunazi dimineata, eram cu o 'prietena' (care tare isi dorea sa devina mai mult decit atit - de aici si reactia ei de mai jos), in bucataria sandramalei cu pretentii de hotel in care imi duceam traiul in acele zile. Mincam iaurt, croissant si cafea, amindoi din aceleasi recipiente si cu aceeasi lingurita: o inghititura eu, una ea samd. Menajera hotelului sporovaia cu prietena mea pe limba lor necunoscuta mie. La un moment imi vad 'prietena' ca se topeste toata (for lack of a better word). Evident nu pot sa intreb ce se petrece deoarece nu vorbim aceeasi limba. A doua zi, mi-a tradus un prieten: menajera ii spusese prietenei ca: ma uit la voi ca de cind ati venit aici faceti totul impreuna, poate o sa si muriti impreuna/in acelasi timp.
Nu-i rau spus, pt o femeie cu 4 clase, nu-i asa? In cazul nostru nu s-a potrivit de loc avind in vedere ca sintem doar o intimplare pe drumul vietii celuilalt si ca este foarte improbabil ca ne vom mai intilni vreodata dar totusi, in circumstante potrivite, uite cum ceva aparent morbid poate fi un lucru frumos de spus unui cuplu: "va urez ca, atunci cind va sosi timpul, sa muriti impreuna/in acelasi timp".

Si, pt ca tot am pomenit de limbaj si comunicare, am sa raspund celor care ma intreaba adesea cum de pot sa traiesc printre oameni (in general) si cu partenere intime (in special) cu care nu impartasesc o limba comuna. Ma intrebati cum... vorbesc cu ei si ele. Hai sa va spun: dupa cum mai scriam pe aici si cu alta ocazie, in primul rind eu nu pun mare pret pe vorbe si nici nu simt neaparat nevoia lor. In plus, consider ca avem o intreaga lume de exprimari si trairi la dispozitie, de ce sa ne limitam doar la universul restrins al limbajului... lingvistic. Se poate si fara vorbe multe, credeti-ma. Ba, as spune, e chiar mai bine. Sigur, sa nu credeti ca uneori nu imi este greu.
Oricum, cine este curios sa verifice acest punct de vedere ar putea face incercarea de a merge pt o perioada cit de cit semnificativa de timp undeva unde sa fie inconjurat de oameni cu care sa nu impartaseasca nici o limba comuna. Ar fi dupa o vreme mirat si placut surpins sa isi dea seama cit de multe poate exprima fara sa vorbeasca si cit de mult aceasta aparenta incapacitate il forteaza sa devina expresiv in alte feluri - in miile de gesturi marunte si in mimica si in atitea altele in afara de vorbe si cit de mult l-ar apropia asta de 'interlocutori'. L-ar apropia de cei din jur chiar mai mult decit limbajul formal. Si, mai ales, l-ar apropia intr-un alt fel, intr-un fel poate primitiv, primordial si instinctiv dar in acelasi timp direct, cald si intim (ca tot ma intrebati cum ma descurc cu partenerele). Ar fi nevoit sa aleaga calea mai dificila a exprimarii prin fapte si gesturi in detrimentul caii facile de a se exprima prin vorbe. Dar poate astfel ar intelege cit de usor, ieftin si superificial e uneori sa vorbesti, poate mult si fara rost, si ca desi e mai greu sa te faci inteles fara vorbe, este in acelasi timp mai rewarding si mai genuine.
Aproape ca as putea spune ca, la fel precum in cazul oamenilor care isi pierd unul dintre simturi (vedere, auz etc), si renuntarea la limbajul formal pare sa aduca dupa sine ascutirea celorlalte simturi, capacitati si trairi ramase si aduce dupa sine un plus de intensitate si un minus de falsitate in relatia cu ceilalti.
In concluzie, nu cred ca am pierdut mare lucru lasind vorbaria in trecut, ba chiar am cistigat o noua perspectiva si traire.

Astazi n-am facut mai nimic. Bine, in general nu fac mai nimic. De obicei ma plimb. Daca sint in orase mari ma plimb pe strazi, daca sint la munte ma plimb pe la cascade sau paduri, daca sint la mare ma plimb pe malul marii sau inot samd. Azi insa nu m-am plimbat nicaieri, am luat pauza, ieri am mers pe jos prea mult. Am pornit de dimineata cu motocicleta inchiriata cu motodriver cu tot. Prin imprejurimile Vang Vieng-ului (orasel din Laos) (unde ma aflu de citeva zile). Fara o directie sau plan anume. Nici n-as fi putut sa am un plan pt ca nu vorbesc limba iar omul pe care il luasem de la coltul strazii cu motocicleta lui cu tot nu vorbea mai mult decit citeva cuvinte englezesti (stia doar how much si ceva numere pt a exprima citi bani). Este un obicei pe care il practic adesea pe unde ma duc, in tarile din partea asta a lumii. Aleg de la coltul strazii un localnic cu motocicleta lui cu tot si ii zic sa ma duca prin imprejurimi, pe unde crede el ca merita. Chiar daca am mai fost pe acolo si altadata si cunosc cit de cit zona, tot imi place sa fac asta din cind in cind si intotdeauna am petrecut in acest fel o zi placuta.
Deci, pornim la drum, dimineata in aval iar apoi in directia opusa, spre amonte de Vang Vieng. Orele trec, ne oprim des si mergem pe jos pe cimpuri cu orez sau pe linga riu sau peste riu sau sau prin grote, sau pagode, sau printre bananieri salbatici sau pe linga case de oameni sau pur si simplu aiurea pe unde mi se pare ca e ceva cit de cit frumos, ii fac semn sa opreasca si orbecaim pe-acolo. Mincam te miri ce, bem ceva pe la vreun stand pe marginea drumului, mai fumam o tigara, mai fac o poza. Se face dupa-amiaza, timpul sa ne intoarcem. Sintem la vreo 15-20 de km de oras. Motocicleta se strica si orice incercare de a o porni esueaza.
Pornim pe jos, mie mi-e usor dar lui nu-i este pt ca trebuie sa impinga motocicleta, doar n-o s-o lase in drum. Dupa vreun km de impins, dam de o casa cu un mic atelier de reparatii unde lasam motocicleta. Va fi reparata mai tirziu, si proprietarul va veni s-o ia miine. Pornim iar la drum, e mai usor acum ca am scapat de motocicleta dar oricum, e cald si sintem cam obositi dupa o zi de mers pe cimpuri. Kilometrii trec si nu ma pot opri sa ma gindesc cit de diferit e Laosul fata de Viet Nam de exemplu. Comparat cu furnicarul din VN, aici este pur si simplu... pustiu. 5 milioane de locuitori nu este acelasi lucru cu 85 de milioane. In plus cei din Laos sint mult mai relaxati si linistiti, nu se agita ca cei din Viet Nam. Este o adevarata placere aici, liniste si pace, nu te bate nimeni la cap. As considera Laosul ca locatie cvasipermanenta dar viza este o problema (doar viza de o luna pe cind in Cambodia si Viet Nam poti sta pe termen lung foarte usor) si in plus aici ca si in Cambodia infrastructura este nedezvoltata, de cumparat nu gasesti mai nimic, in caz de urgente medicale esti in pom samd. Oricum, este o tara foarte relaxanta.
Cum spuneam, continuam sa mergem si ma gindesc ca daca am fi in Viet Nam de exemplu, in 10 secunde am fi gasit destui amatori de un ban care sa ne ia pe motocicletele lor si sa ne duca pina in oras. Aici insa mergem de kilometrii buni si nu gasim nimic si pe nimeni, traficul este aproape inexistent. Continuam sa mergem. Drept vorbind, mie unuia chiar imi place desi sint cam obosit deoarece am mers toata ziua. Tot mergind trecem pe linga o casa nou construita, caramida+beton, arata bine, il intreb pe sofer cit costa asa ceva. Este o casa tocmai buna, nici mica, nici prea mare, cu un etaj, citeva camere. Zice ca vreo $15,000. L-as intreba daca asta include si terenul dar nu pot deoarece comunicarea noastra e limitata la citeva cuvinte englezesti, in special numere, dupa cum ziceam. Mai mergem si dupa multi km gasim in sfirsit pe cineva sa ne duca restul drumului adica putinul care mai ramasese de parcurs pina in oras. Sint obosit si transpirat si prafuit si ma simt bine. O zi buna de trait.
S-a facut seara deja. Mi-e foame si mi-e sete. Ma duc sa iau cina in "localul" meu preferat. Ca mai toate locurile prin care maninc in aceasta parte a lumii si acest "local" este de fapt o dugheana cu 3-4 mese, citeva scaune, un televizor si 2-3 ventilatoare aflata la parterul unei case obisnuite in care locuiesc cei care au aceasta "afacere". Asa sint majoritatea covirsitoare a "afacerilor" de pe-aici: la parterul casei in care traieste, familia care locuieste acolo deschide ceva: fie ca e o cafenea, fie un mini store, fie un loc de mincat sau ce le-a trecut prin cap proprietarilor. Localul, de ce fel ar fi el, are intotdeauna partea dinspre strada deschisa complet (aproape fara perete doar niste obloane metalice care se inchid noaptea) si se intinde partial si pe trotuar deci este parte din viata strazii.
Acesta este localul meu de mincat preferat din acest orasel deoarece mincarea e relativ buna si ieftina si e facuta mai mult pt localnici decit pt turisti. In plus, este un loc linistit fiind departe de balamucul localurile pt turisti(backpackers) aflate in partea opusa a acestui mic orasel. Vin adesea aici, ma asez cu fata spre bucatarie (o camera cu infatisare inca si mai sordida decit restul), la dreapta e strada, la stinga restul camerelor. Mama de obicei gateste, fiul aduce provizii pe motocicleta, una din fete serveste, cealalta fata se ocupa de un mic stand de apa, tigari, cola, citeva fructe etc amplasat pe trotuar.
Clienti putini, n-am vazut niciodata mai mult de 3 mese ocupate in acelasi timp. Sint 4 mese cu totul. Adesea nu sint decit eu. Aici nu prea functioneaza regula "sa maninci intotdeauna in locuri cu multi clienti in special localnici pt ca asta inseamna ca mincarea este proaspata nu cea ramasa de ieri iar calitatea trebuie sa fie buna ca altfel n-ar fi asa de multi localnici care iau masa acolo". Este o regula buna, in tarile si orasele populate este usor sa o aplici. Nu aici insa, oraselul asta e mic, e mai mult un sat, lume putine si in plus localul asta e la un capat de oras inca si mai putin batut de trecatori. Oricum totul e proaspat pt ca se gateste acum, pe loc, in timp ce astepti.
Asa ca astept sa gateasca ce am cerut. Nu ma grabesc. De ani de zile nu ma mai grabesc nicaieri. Ma uit spre strada, nu trece nimeni, mai uit spre bucatarie si vad o pisica pasind printre farfurii si tacimuri si mincare. Incerc sa nu ma gindesc la igiena. Ma uit la fata care serveste, este oarecum frumoasa dar mai ales este interesanta, cu acea fatza deosebita pe care o au unele femei din Laos, o fatza exotica si aparte chiar si comparata cu a femeilor din tarile vecine. Foarte interesante fizionomii, nu toate sint asa, evident, dar sint destule, este o placere sa le privesti. Parca-s din alta lume. Nu am avut aceasta senzatie decit aici in Laos. Imi place fata asta, imi place sa o privesc in timp ce astept mincarea. Imi beau berea, imi fumez tigarea.
Simt ceva pe la picioare. Ma uit sub masa si vad pisica cu un soarece care i se zbate in bot cum se furiseaza pe la picioarele mele. Poate cauta un loc retras unde sa-si manince prada recent prinsa. Sau poate mi l-a adus sa imi arate ce pisica harnica e ea si cum nu sta degeaba pe la casa omului. Adineauri cind o vazusem, pisica era in bucatarie calcind printre farfurii si mincare, probabil ca acolo o fi prins soarecele. Ma gindesc daca l-o fi alergat chiar prin farfuria si portia de mincare destinata mie. Yep, I am not in "Kansas" anymore.
Imi sorb berea, e seara si racoare si liniste si placut. As putea trai aici o vreme. Ma gindesc la casa aia nou construita pe care am vazut-o azi. Poate ca mi-ar placea acolo. Ma uit la tinara care tocmai imi aduce farfuria. Poate ca mi-ar placea cu ea. Poate ca mi-ar placea aici, in tara asta, cu ea, in casa aia. Un port linistit in care sa arunc ancora pt o vreme. Mai trag un fum. Mai beau din bere. Nu imi place sa stau intr-un singur loc. Cu un singur om. Zilele ce vin voi pleca mai departe. Altcineva va trai in casa aceea. Altcineva va trai cu fata aceasta.

Mai nu demult eram in Vientiane, la taifas cu o canadianca de vreo 30 -35 de ani. Imi povesteste ca acum citeva luni s-a lasat de serviciu, si-a vindut casa si a plecat in lume. In ideea ca va calatori vreo 2 ani pe coclauri si apoi se va intoarce si isi va relua viata normala, job, casa etc. Dupa ce a calatorit pe ici pe colo a ajuns si in Thailand undeva la granita cu Laos, intr-un loc ca vai de el. A petrecut o noapte de groaza intr-un guesthouse darapanat din acel loc uitat de lume. De ce noapte de groaza? Pt ca a ascultat toata noaptea cum sobolanii ii rodeau rucsacul si misunau prin jurul ei. Electricitate nu era acolo asa ca, de frica, a stat cu lanterna aprinsa sub patura, scirbita pina peste poate si asteptind sa vina dimineata. Bineinteles ca bateria a murit dupa o vreme asa ca a petrecut restul noptii injurind de mama focului decizia de a veni prin astfel de coclauri. Se gindea: "de-asta mi-am vindut eu casa, ca sa vin "aici"?
Am ris impreuna de intimplarea si gindurile ei. I-am spus ca macar ea se va intoarce intr-un an sau doi inapoi la viata "normala" dar eu cind am plecat din USA am plecat de tot si definitiv, cu hotarirea de a nu ma mai intoarce niciodata la viata in sistem-serviciu-casa-familie. Am mai spus, mie unuia mi-a placut mult in USA si acolo m-am simtit cel mai acasa dar nu mai am intentia sa ma intorc la viata in societatea vestica. Am mai scris si in paginile trecute de ce am ales sa traiesc prin aceste zone ale lumii care sint atit de altfel. Pt ca aici este interesant, pt ca este exotic, pt ca nu stii ce intimplare te asteapta dupa colt sau miine.
Bineinteles, uneori astfel de locuri sint mai greu de 'digerat' - sint unele locuri si oameni si situatii pe aici desprinse parca din filme despre un viitor/trecut apocaliptic. Da, uneori pare un freak show, alteori o miniversiune a iadului: caldura, umezeala, mirosuri ciudate, sunete ciudate, oameni parca dintr-o alta lume, transvestiti, cersetori, street urchins, sobolani, prostituate, mutilati, the touts, the peddlers, orice se vinde, orice se cumpara, drogati, ciini vagabonzi, deranjati mental, the slums, criminalitate, haos samd. Uneori te crezi in secolul 18. Sau intr-un carusel scapat de sub control. Si totusi, veselie si zimbete si buna dispozitie si mai putina crispare si incrincenare si o mentalitate poate copilareasca si iresponsabila dar totusi fermecatoare si molipsitoare de a trai in prezent si de a nu te ingrijora despre viitor. Imi pare bine ca traiesc in astfel de locuri inainte ca ele sa dispara, inainte de a fi curatate, sanitizate, regularizate, legiferate, videosupravegheate si scrobite.
Bine, bine, o sa spuneti, o fi interesant, poate si noi am vrea sa mergem sa traim acolo, dar pentru noi, strainii, cei care nu sintem de acolo si nu sintem obisnuti cu astfel de viata nu e prea deplasat sa traim in astfel de locuri? Nu e riscant? Ba da, este. Este riscant si poate fi uneori frustrant si chinuitor si periculos. Noi, strainii, ne simtim adesea cu adevarat... straini pe aceste meleaguri: la inceput si chiar si mai apoi nu intelegem mare lucru din cultura si obiceiurile locale, uneori intelegem si interpretam gresit oamenii de aici si gesturile/faptele lor, nu vorbim limba locului, clima este obositoare, mincarea este ciudata, nu avem multe din drepturilor pe care le au localnicii, cadem adesea prada inselaciunilor si violentelor si xenofobiei pt ca aici, in afara lumii noastre, sintem atit de vizibili si lipsiti de aparare. Pentru cei care traim aici pe termen lung, departe de plajele si hotelurile din pliantele turistice, transplantul in aceasta lume poate deveni dureros.
Deci da, este o decizie riscanta. Ca multe altele in viata. Da, iti trebuie o doza de nebunie ca sa te muti aici - oamenii 'normali' nu emigreaza dinspre lumea dezvoltata inspre lumea a treia ci mai intotdeauna in sens invers. Pentru unii care aleg acest drum va fi bine. Pentru altii va fi mai putin bine. Dar toti care aleg acest stil de viata au sansa sa descopere ca experientele care merita traite nu sint de gasit neaparat la drumul mare pe bulevardele vietii ci adesea pe aleile ei mai putin luminate si batatorite. Si asta nu e putin lucru.
Aici nu e ca in vest unde totul e mai mult sau mai putin previzibil, unde stii in linii mari cam cum va arata viitorul tau inca cu multi ani inainte ca acesta sa se desfasoare. Cind te muti aici totul devine imprevizibil. Eu unul, decit sa traiesc in supra-legiferatele si supra-supravegheatele si supra-septicizatele si supra-plictisitoarele si supra-cosmetizatele tari din 'vest', prefer sa traiesc aici, in aceasta lume 'nebuna', asa departe de a fi ideala si departe de a fi 'perfecta' cum este ea.
Pt ca oricum, tara perfecta nu exista. Ce-i aia tara ideala si perfecta? Nu exista o anume tara perfecta nici macar pt o singura persoana si gusturile ei daramite o tara care sa fie perfecta pt multe persoane si gusturi si preferinte diferite. Unii oameni cauta siguranta zilei de miine, altii bani, altii infrastructura, altii medical care, altii educatie, altii oportunitati pt cariera, altii natura frumoasa, altii liniste si pace, altii distractie samd.
Nu numai ca tara "perfecta" difera de la un om la altul dar difera si la acelasi om in functie de stadiul de viata in care se afla. O anume tara ti se potriveste la tinerete, poate cu totul alta la maturitate si poate alta la batrinete. Una e sa cauti o tara in care sa faci bani, alta este cind vrei o tara in care sa cresti o familie si alta cind vrei o tara in care sa stai la umbra sau cu burta la soare.
Am trait pe varii continente si in varii tari. De la tari dintre cele mai "civilizate" si bogate pina la tari dintre cele foarte sarace si "primitive" si am petrecut ani de zile incercind sa-mi dau seama care loc si tara ar fi mai potrivite pt mine. Am luat la rind toate motivele insirate mai sus si inca altele de care nu-mi mai amintesc acum in incercarea de a stabili care tara ar fi pt mine. Am trecut si prin etapa 'cariera' si prin cea 'familie' si prin cea 'bani' si prin cea 'distractie' si prin cea 'adrenaline rush' si prin tari pt cei mai tineri si prin tari pt cei mai batrini samd.
Si n-am gasit tara perfecta. Dar tot cautind mi-am dat pina la urma seama ce anume vreau eu de la o tara, mi-am dat seama care e factorul care conteaza cel mai mult pt mine. In ceea ce ma priveste, tara cea mai potrivita nu e neaparat cea mai bogata, frumoasa, civilizata, curata, sigura, sanatoasa etc. Concluzia este ca, in cele din urma, dupa ce am tras linie si am facut socoteala avantajelor si dezavantajelor, pt mine cel putin, tarile "perfecte" sau mai bine zis preferate sint acelea in care ma simt cel mai viu. Criteriul asta intrece alte criterii, criteriul acesta a fost in cele din urma cel determinant.
Nu stiu ce va aduce viitorul dar deocamdata viata mea este aici in Asia de SE pt ca nicaieri nu ma simt asa de 'treaz' ca aici, asa de alert, nicaieri nu ma simt asa de viu ca aici, asa de beat de senzatii, asa de beat de viata.
Si, cind va veni timpul, as prefera sa mor aici decit in lumea 'vestica'. Toti murim, nu asta-i problema. Doar ca unii dintre noi prefera ca, in loc sa moara in vreun azil de batrini din 'vest', sa o faca in aceste colturi de lume mai... ciudate.
Dupa mai multi ani de trait aici, cind ne va veni timpul, la sfirsitul drumului, vom regreta oare alegerea facuta? Vom regreta ca am abandonat conditiile mai 'civilizate' si mai confortabile din vest, vom regreta the safety and security din lumea vestica, vom regreta banii sau sanatatea irosite pe acest trai neortodox si plin de excese, vom regreta ca am schimbat familia si prietenii pe un lung sir de femei de moralitate adesea indoielnica si un lung sir de 'prieteni' de bautura adesea dubiosi, vom regreta casa din suburbie pe care am schimbat-o pe un lung sir de camere de hotel, vom regreta oare?
Nu stiu despre altii dar eu unul nu voi regreta. Nici societatea, nici familia, nici banii, nici confortul, serviciul, bunurile materiale, siguranta, nici viata 'normala' si toate celelalte din 'vest' la care am renuntat nu se pot compara cu libertatea pe care o am acum, nu se pot compara cu aventura si intensitatea trairii ce o simt acum si aici, in aceasta lume haotica, ciudata si imprevizibila.

Peste citeva zile implinesc 50 de ani. Poate ar fi nimerit un bilant al timpului scurs pina acum sau poate niscaiva resolutions pt bucata de viata ce vine. Nah, I'll pass, I never cared for birthdays, anniversaries and such. Dar, ca sa nu spuneti ca sint afurisit si va las sa plecati de la usa mea cu traista goala, am sa va spun cite ceva.
Unul dintre avantajele virstei mature/inaintate(?) este acesta: pe masura ce anii trec putem face sex doar cu femei frumoase si sexy. Daca la tinerete este posibil sa facem sex si cu vreuna mai oarecare, la virsta mea pot afirma ca orice femeie cu care pot (= sint fizic in stare) face sex este automat o femeie 'buna'(= sexy) pt ca pe masura ce imbatrinim devine aproape imposibil sa facem sex cu o femeie care nu e 'hot'.
De ce? Motivul principal este ca doar cele 'bune' ne mai pot trezi... interesul. Alt motiv ar fi maturizarea/experienta ceea ce aduc cu sine lipsa 'disperarii' de a face sex cu aproape oricine, adesea manifestata la tinerete. Si, nu in ultimul rind, cind stii ca nu mai ai la dispozitie un numar 'nelimitat' de erectii si de ocazii si de zile de viata ramase, parca nu-ti mai vine sa irosesti cele pe care le mai ai chiar pe oricine. Devii selectiv, chiar pretentios. Esti constient ca nu mai ai mult timp si atunci incerci sa extragi cit mai multa placere din actul respectiv. Fie el sexual sau de orice alta natura. Inveti sa traiesti. Altfel decit la tinerete.

Oricum, asta cu femeia cea 'buna' nu e ceva batut in cuie. Nu numai ca, evident, ceea ce dorim de la celalalt om difera de la persoana la persoana dar difera chiar si pt aceeasi persoana: pe masura ce timpul trece prioritatile, valorile, asteptarile, preferintele noastre se schimba si se rearanjeaza. Am mai scris asta odata pe aici: "Nu ne plac, nu vrem, nu gindim, nu ne intereseaza, nu consideram importante aceleasi lucruri la 60 ca la 40 sau la 40 ca la 20 de ani." Si asta e valabil si despre relatiile femei/barbati.
Cind eram tinar mi se parea normal sa am o partenera de viata stabila, cineva de pastrat pe termen lung, eventual pt tot restul vietii. Acum insa, la virsta matura, parerea mea este ca din punct de vedere masculin nu exista femei de 'pastrat' (de pastrat pe termen lung, adicatelea casatorie). Nu exista nici un motiv real, rational, de bun simt, care sa dureze in timp si care sa aiba sens pt care un barbat sa se casatoreasca, nici macar unul cit de mic. Absolut nici unul. Deci ca atare nici femei de pastrat si speciale si mai cu mot nu au cum sa existe. Singurul loc in care ele exista este in capul, mintea si imaginatia celor care vor si care au nevoie sa creada asta. A celor care nu pot trai fara sa creada asta.
Nu imi mai aduc aminte ce asteptari aveam de la femei pe vremea cind eram tinar dar stiu ca acum vreau ca partenera sa ma atraga fizic, sa nu-mi dea vreo boala, sa nu ma injunghie, sa nu ma drogheze si sa nu ma jefuiasca.
Sint curios cum vor evolua preferintele mele in materie de femei pe masura ce inca si mai multi ani vor trece. Oare ce voi dori de la ele peste inca niste ani? Probabil nimic altceva decit sa fiu lasat in pace.

Words so often spoken yet the biggest lie of all: "leave me alone / I want to be left alone". Bullshit. You don't want to be left alone. You cannot handle being left alone. You cannot handle freedom any more than you can handle the truth. To be free is to be alone. Forget about freedom, pal. You are not strong enough to go it alone.
You don't want to be left alone, you don't want to be free. What you want is to get married and have children. What you want is to be together. What you want is to be taken care of. What you want is to rely on others. What you want is something to hold on to. A spouse will do. Children will do. Government will do. God will do. If one god is not enough, more gods will be produced. Just about anybody will do as long as you don't have to live by yourself. As long as you don't have to fend for yourself. As long as you don't have to live by your wits alone. As long as you have someone and something to cling to.
Look at those guys who spent lots of years in prison. They get out and don't know what to do with their freedom. Life in the real world hits them harder than any punch their fellow prison mates ever threw at them. They are finally free but now they don't know where to head. They don't know how to function in society. They don't know how to handle themselves. They may be tough but they don't know what to do with their lives. They don't want to be left alone. Many of them go back to prison, at least there they are not alone and somebody takes care of them and they are part of a 'family'.
Take a closer look at retirees: lots of them get bored out of their minds. Once their working years end, they don't know what to do with their time and their lives. Some go back to work even if they don't need the money. They will die long before they are able to spend all that money they've got. So, why do they do it? Because, once they are not part of the system, once they are left to their own devices, they don't know what to do with their new found freedom, they don't know what to do with themselves.
'Fess up, you would do anything to have a place to call home. You would do anything to have a family or a group or a gang or a fraternity. Someone to belong to. Someone to be with. Someone to talk to. You know why? Warmth. That's the secret. Warmth. Togetherness. The warmth of togetherness. You would do anything to feel warm, to have that warm fuzzy feeling of being in the company of others who take care of you, sympathize with you, talk to you, feel for you and so on.
A husband's/wife's head on your pillow at night. Kids playing in the yard. A job and a paycheck. A house full of trinkets and toys. Cute curtains at the windows. A white picket fence. Chatting with your friends. The Christmas trees. Santa Klaus. God. Skies populated by many gods. Anybody and anything would do, as long as you are not left alone. Because the last thing you want is to be left alone. I mean, really left alone. Sure, sometimes you may want to be left alone by everybody for a short period of time or you may want to be left alone by a certain annoying someone for longer periods of time but you don't want to be left alone by everybody all of the time.
That's why you go out of your way to belong. That's why you belong to associations, families, fraternities, religions, countries, armies, political parties, clubs, leagues, forums, networks and so on. The key word is belong. You love to belong. You don't go it alone. You are part of something, you go together, you enroll, you enlist, you have faith, you hope. You could be free, you could go it alone. But you don't. And you pay the price.
Yep, that warm cozy feeling of togetherness and hope has a price and that price is your freedom. You gladly accept it in exchange for the warmth and security and safety and coziness of belonging. You don't want to be left alone. You don't want to be free. Because to be free is to be alone. And you cannot handle that. What you can handle is that touchy-feely world full of coziness and trinkets and gods and compromises and promises and crying on somebody's shoulder and being taken care of and delusions and unrealistic hopes and reliance on others. A make-believe kind of world. Enjoy it. Just don't come telling me that you don't feel free.