Ma intrebati "ce faci toata ziua?". Nimic anume, nimic din ceea ce este de obicei considerat ca reprezentind "ceva". Ca tot omul, pe vremuri am avut si eu planuri, vise, idealuri, teluri, standarde, obiective. Cind indeplineam unul, gaseam altul. Si tot asa. Da, ca mai toti oamenii, asa am fost si eu: am facut scoala, m-am casatorit, am muncit, am emigrat, iar am muncit samd. Acum gata. Eu, pt care munca reprezinta lucrul pe care probabil il fac cel mai bine, am ales nici macar sa nu mai muncesc. Vine o zi cind spui: ajunge. Unde ma tot catar? Pe scara sociala? In ochii altora? In ochii mei? O casa si mai mare? O masina si mai mare? Unde vreau sa ajung? Si, mai ales, de ce?
Uneori, cuprinsi de febra cataratului, uitam de ce ne cataram si ajungem sa ne cataram doar din inertie sau doar pt ca asa se face. Eu nu ma mai catar nicaieri. In nici un caz pe scara sociala si in nici un caz in ochii altora care acum, de cind am abandonat viata "normala", ma privesc ca pe un mutant.
Acum nu mai fac nimic. Ma plimb, privesc in jur sau in mine, ma gindesc, mai vizitez cite ceva, mai beau o bere cu vreun "prieten", mai stau la taclale cu alti straini sau localnici pe care ii intilnesc, ceva televizor, ceva internet, uneori o mare, uneori un munte, uneori cite-o femeie. Pot sa casc ochii la vreun copac sau la mare sau la viata strazii sau la oameni sau la rate care se balacesc intr-o balta. Lucrurile simple ale vietii.
Uneori stau cu saptaminile in vreun loc la malul marii, mare parte a timpului in hamac privind palmierii si cerul. Cind imi amortesc ciolanele, ma duc si inot sau merg si culeg scoici de pe plaja desi nu am ce face cu ele sau o 'acasa' unde sa le duc, le dau altora. O viata simpla si banala. Care are si ea momentele ei 'palpitante', uneori - de exemplu, intr-o zi, nu stiu cum am reusit, am cazut din hamac direct cu capul pe un bolovan de pe jos. Va spun eu, nu-i usoara viata asta. He-he, e plina de 'neprevazut'. Bine ca n-a fost prea grav ca spitalul era la 10 ore departare. Si bine ca nu m-a vazut nimeni, ca ma punea careva pe pagina lui de internet si ajungeam de risul lumii, nu alta.
Da, sint acum un om simplu si oarecare. Nu am dorinta sa fac ceva important, interesant sau semnificativ, nu am planuri de viitor, nu am dorinta de a impresiona pe nimeni, nu am invidii, nu am agenda de lucru, nu am ambitii, nu ma intereseaza sa schimb lumea, pe cei din jur sau pe mine, nu am scoruri de tinut, nu am standarde inalte, nu am teluri nobile, nu am program, nu ma intereseaza sa las ceva in urma, nu ma intereseaza sa-mi aduc vreo contributie, nu am lucruri de facut, nu am obiective de atins, nu am vise de indeplinit. Nu fac nimic altceva decit sa traiesc. Sint mai viu acum decit am fost vreodata, pe vremea cind aveam cele de mai sus.
Mi-a trebuit ceva timp dar pina la urma am reusit sa inteleg. Am eliminat "zgomotul de fond" care adesea ne impiedica sa ne concentram asupra a ceea ce este cu adevarat important: cum traim. Am pastrat doar placerile simple ale vietii. Acum n-am nici un alt tel sau preocupare in viata decit de a ma bucura de ea. Viata. Am devenit, intentionat, unul dintre inutilii lumii. Un nimeni care traieste la marginea societatii si la marginile lumii in tari in care regulile sint putine si guvernele te lasa in general in pace. A dropout of the world. Detritus. Dar sint viu.

Deunazi a sosit timpul. Timpul sa-mi platesc, ca in fiecare an, taxele. Nu mai locuiesc in US de citiva ani dar totusi platesc si va trebui sa platesc taxe pina la sfirsitul vietii.
Acum, nu ma deranjeaza atit faptul in sine ci faptul ca, din aceasta cauza, trebuie sa am intotdeauna grija ca, atunci cind vine timpul pt taxe, sa ma aflu intr-o tara/localitate in care sistemul postal sa fie de incredere ceea ce nu este intotdeauna un lucru usor de infaptuit.
Stiati ca sint doar doua tari in lume (Libia si US) care isi taxeaza cetatenii pe baza de cetatenie (si rezidentii pe baza de resedinta) si nu cetatenii+rezidentii pe baza exclusiv de resedinta cum fac toate celelalte tari din lume? Adicatelea din ce alta tara ai fi, daca pleci din tara ta si te muti in alta nu mai platesti taxe in tara de origine pt ca nu mai locuiesti acolo.
Pe cind un cetatean american va plati taxe americane chiar daca nu mai traieste acolo deloc. Singurul mod de a scapa de taxe este de a renunta la cetatenia americana (si, daca ai o avere care depaseste un anumit prag, nici macar renuntind la cetatenie nu scapi de taxe pt inca zece ani).
Nu ca as avea de gind sa renunt la cetatenie, cu toate defectele ei, US este tara in care as locui daca ar fi sa ma intorc la viata "normala". Asa, cu toata alienarea ei, cu individualismul ei, cu legea junglei ei, mi-a placut mult acolo, este tara in care ma simt cel mai mult acasa. Si in acelasi timp este tara in care am petrecut cei mai fericiti ani de viata si anume primii 1-2-3 ani petrecuti acolo. Desi au fost ani dificili (inceputul este mai intotdeauna greu iar sa o iei de la zero intr-o tara straina este si mai greu), au fost cei mai frumosi, excitanti, plini de nou, plini de bucuria de a trai ani din viata mea de pina atunci.

Femei intr-un grad mai mic sau mai mare de dezbracare pozind prin reviste, pe scena sau pe strazile tarilor din "vest" - forget about them. Femeia din Asia de SE - desi de o duritate extrema pe dinauntru este in acelasi timp de o feminitate la care surorile din "vest" (alea putine care inca mai vor sa fie femei), pot doar sa viseze.
Daca vreti sa fiti inconjurati de femei care vor sa fie barbati si, nefiind in stare, au ajuns sa ii urasca pe barbati pt aceasta, stati acolo, in "vest". Daca insa doriti sa traiti printre femei care sint fericite ca sint femei si pt care feminitatea nu reprezinta ca in vest ceva injositor de care trebuie sa te lepezi cu orice pret, veniti pe-aici.
Si, in mod special, daca vreti sa fiti martori directi la una dintre cele mai apetisante si excitante privelisti feminine posibile, veniti in Viet Nam. Aici veti avea ocazia de a va delecta ochiul si mintea cu cea mai placuta priveliste posibila unui barbat - imaginea tinerelor femei vietnameze imbracate in costumul national (ao dai). Pe jos sau pe bicicleta, la plimbare sau la munca, le intilnesti la tot pasul.
Picioare expuse, buricuri goale, busturi partial neacoperite, trupuri in varii stari de dezgolire - aceste imagini atit de comune in "vest" nu se prea gasesc pe-aici dar si de s-ar gasi, ele ar fi oricum nimic in comparatie cu eleganta, fascinatia, frumusetea si feminitatea unei femei vietnameze in costum ao dai, costum care desi acopera absolut tot corpul cu exceptia capului este infinit mai excitant.
Si, ca un bonus, daca vizitati Viet Nam-ul veti avea parte si de a doua cea mai excitanta priveliste feminina posibila pe lumea asta: imaginea tinerelor femei vietnameze pe motocicleta. Cind spui cuvintul motocicleta in Asia de SE automat spui milioane iar pe unele dintre aceste milioane de motociclete inconjuratoare se afla o creatura picata din raiul barbatilor: tinara, frumoasa, zvelta, calare in sa, cu spatele drept, cu parul negru in vint - nu exista pe lumea asta un turn-on mai puternic.
Evident, parerea de mai sus este pur personala. Pt mine cele mai frumoase, interesante, sexy etc femei din lume sint... cele care imi plac mie. Si pt tine cele care iti plac tie. Cele mai cu mot femei nu exista intr-un anumit loc geografic. Cele mai cu mot femei sint la noi in cap si imaginatie pt ca, intr-adevar, frumusetea este in mare parte in ochii privitorului.
Nota: nu va lasati pacaliti de aparente insa. Dupa cum ziceam mai sus femeile de pe-aici sint de o duritate extrema. Nu stiu daca este o adaptare dobindita ca urmare a vietii intr-o neiertatoare parte a lumii sau este o trasatura genetica dar stiu ca si barbatii si femeile si copiii de pe-aici au o tarie in fata adversitatilor vietii pe care noi, ceilalti, n-o mai avem. Mitul femeii asiatice supuse este exact asta - un mit, propagat si intretinut de invidia "surorilor" din vest. In realitate, sub invelisul feminin, sexy si atragator al femeilor din Asia de SE se ascunde o fiara capabila de duritate extrema, de indiferenta de gheata, de cruzime, de dispret neiertator, de violenta fizica, de incapatinare maxima, de ferocitate, de tarie de otel.

Nu am intilnit nici un roman in timpul destul de indelungat petrecut in Asia de SE. Nu am intilnit nici macar alte persoane (fie ei calatori, rezidenti sau localnici) care sa fi intilnit vreodata vreun roman. Nici macar un hotelier care sa fi avut vreodata un client roman. Pacat. O zona interesanta a lumii dar care nu vede turisti romani aproape deloc.
Cel mai aproape de a intilni un roman a fost intr-o zi cind, in mini-hotelul din Da Lat in care locuiam pe-atunci au intrat doua tinere nemtoaice, dintre care una s-a dovedit, dupa ce am stat nitel de vorba, a fi nemtoaica nascuta in RO de unde plecase definitiv in Germania la virsta de vreo 12 ani. Nu era deci romanca decit prin locul nasterii. Se pune la socoteala?

De curind una dintre prietenele mele vietnameze cele mai bune, s-a maritat. M-a invitat la nunta dar nu m-am dus. Ar fi fost interesant dar eram in Cambodia atunci si in plus nu posed nici un fel de haine potrivite pt ocazii formale si nici nu am de gind sa-mi cumpar vreodata.
Intors in Viet Nam, am intilnit-o si pe ea si pe sotul ei - un vietnamez american, baiat de treaba si de virsta ei. Dupa formalitatile care vor dura cam un an va pleca si ea in US. Le doresc noroc si viata fericita. Ea nu il iubeste pe el dar el nu stie asta. El ii va asigura ei un viitor decent iar in acest fel ea va putea asigura un viitor decent familiei ei ramase in VN. Cit despre casatoria din dragoste... aceasta este un lux pe care saracii lumii arareori si-l pot permite.

Cotletul de porc dauneaza sanatatii. Nu ma credeti? Ei bine, intr-o zi in Sai Gon imi mincam cina, la unul dintre nenumaratele food stalls in aer liber, la marginea drumului, cum fac de obicei. Afara este mai racoare decit inauntru si in plus ai avantajul inestimabil de a privi spectacolul strazii.
Probabil cu ochii dupa femei, n-am bagat de seama ce imbucatura bag in gura si am muscat virtos dintr-un... os. Si mi-am rupt jumate de incisiv. Taman din fata. Ca acolo se afla incisivii de obicei. Bine ca eram pe terminate. Ar fi fost pacat sa las cotletul neterminat, avind in vedere "importanta" suma cheltuita pe el: jumatate de dolar.
Platesc, ma ridic si plec in cautarea unui dentist. Habar n-am pe unde ar putea fi un dentist asa ca merg la intimplare pe strada respectiva si, dupa vreo 200 m, ce vad ochii-mi verzi si amindoi? Un cabinet stomatologic. Hurrah! Life is good. Ma uit la orar: oops, se inchide la 20:30. Adica peste 5 minute. Intru si le zic ce si cum. Pe scurt, ca sa nu ma lungesc: au stat mult peste program doar pt mine, au lucrat excelent, calitate similara cu cea din US si toate astea pt doar $20 adica o mica fractiune din pretul aceleiasi interventii in "vest".
In cocluzie: o experienta placuta chiar si intr-un mic cabinet oarecare de pe o strada oarecare dintr-o tara super saraca. Aproape ca-mi vine sa-mi mai rup vreo citiva dinti, asa am fost de placut impresionat.
Nu la fel de placut impresionat am fost dupa citeva luni insa. De data asta intr-un mic oras, tot in VN, ma duc la doctor. Cabinetul consta din el, un scaun si o masa pe care erau niste pungi. Ma consulta. Cu ochii, ca altceva nu mai era pe-acolo. Apoi scoate din pungile alea niste pastile, mi le pune intr-o punguta. Nu stiu ce erau, n-aveau cutie, prospect, nume, nimic. Platesc si plec.
Dupa numai 2 zile de inghitit pastile din alea nici nu ma mai pot tine pe picioare. Nu mai imi bate inima. Sint terminat. De-abia merg. De-abia respir. Bineinteles, arunc imediat pastilele la gunoi. Dar mi-au trebuit vreo inca 3 saptamini sa-mi revin la normal din socul pastilelor alora.
In acest timp, la minihotelul unde locuiam trage un turist american. Avea ceva la ochi. Se duce la doctor (altul, nu acelasi). Ii da niste pastile. Incepe sa le ia dar incepe sa aiba halucinatii. Imi zice ca se simte foarte ciudat. Eu, patit, ii spun recenta mea poveste cu pastilele. Ceea ce il pune pe ginduri. Are noroc ca pastilele lui aveau cutie si nume. Ca atare se duce si cauta acel medicament pe internet. Afla ca fusesera interzise de mult in US si Europa din cauza efectelor secundare (halucinatii etc).
Concluzia: aveti grija prin ce zona a lumii va imbolnaviti si ce pastile inghititi. Pe de alta parte, aveti ocazia sa va delectati cu halucinogene in mod oficial, legal si la preturi de nimic.

Am intilnit destui japonezi pe-aici prin Asia de SE. Multi calatori dar si destul de multi care traiesc si muncesc aici de ani de zile. Cu vreo 2-3 din ei sint chiar prieten oarecum. Exista un zid invizibil dar evident in jurul lor pe care nu am putut sa-l trec si, din spusele altora, se pare ca putini ne-japonezi au acces dincolo de acest zid. Oricum, imi place sa stau de vorba cu ei, am fost dintotdeauna atras de japonezi si tara lor.
In multele ore petrecute la taifas si beri cu unii/unele dintre ei/ele am ajuns inevitabil si la intrebari de genul: cum se spune la asta in japoneza samd? Am fost surprins sa realizez ca pronuntia cuvintelor japoneze este foarte usoara pt un roman deoarece multe sunete se pronunta aproape la fel ca in romana. In plus, spre deosebire de chineza, coreana, vietnameza, thai si laotiana, japoneza nu este o limba tonala.
Exemplu: pus cap la cap, am trait multe luni de zile in Viet Nam dar de-abia daca pot pronunta oarecum corect citeva cuvinte. Din cauza ca este o limba tonala si pronuntia este un cosmar in special pt oameni ca mine a caror "ureche" este incapabila de a distinge intre diferitele tonuri.
In schimb, in citeva zile de studiat japoneza pe internet am invatat 2-3 sute de cuvinte, fara mare efort si fara profesor. Si, de fiecare data cind intilnesc un/o japonez/a ii recit mintenas cuvintele invatate ca sa verific daca le pronunt intr-adevar corect. Fara exceptie raspunsul a fost: pronuntie corecta ba chiar foarte corecta. Scrisul si cititul sint insa dificile, nici macar nu am incercat sa le invat.
Din pacate insa, nu m-a tinut mult acest hobby si nu numai ca in ultima vreme nu am mai invatat cuvinte noi dar am inceput sa le uit si pe-alea vechi. Este dificil sa ma mobilizez atunci cind efortului facut ii lipseste o motivatie, o finalizare concreta. Daca as sti ca de la anul m-as muta in Japonia atunci da, m-as pune mintenas cu burta pe carte. Dar, oricit mi-as dori sa pot trai acolo, Japonia este o destinatie prea scumpa pt bugetul meu limitat. Pe termen scurt probabil ca o voi vizita intr-o zi dar portofelul anemic nu mi-ar putea permite sa traiesc acolo pe termen lung.
Poate intr-o zi o sa intilnesc pe undeva vreo japoneza care sa ma ia de-o aripa si sa ma duca in tara-i muma si strabuna. Cred ca atunci as uita si de mult trimbitata mea dorinta de libertate, dorinta de schimbare, dorinta de "altundeva" samd. De unde se vede ca unii dintre noi avem un pret. Pina la urma, se gaseste cineva, ceva, undeva, cu care putem fi cumparati. Phew, nu suna prea bine, nu-i asa?

Un afis destul de des intilnit prin barurile din Phnom Penh (in engleza, evident, nu in romana): "Cocktail: Vodka + Viagra + Red Bull + suc de fructe". Si mai jos nitel scrie: "Doar pt cei cu inima buna. Nu glumim". Eu nu sint bun la inima si ca atare nu l-am incercat.
Nu va mirati, in fond sintem intr-un oras unde, in destule localuri, cind comanzi pizza trebuie sa specifici nu numai ce marime si ce fel de toppings vrei dar si cit de "happy" vrei ca respectiva pizza sa fie: very happy, medium happy, a little happy. Si, da, ati ghicit, gradul de happy se refera la cantitatea de marijuana adaugata in pizza. Nu va sfatuiesc, dar daca tineti neaparat sa nu mai stiti pe ce lume sinteti toata ziua, incercati una "very" sau chiar "medium". Chiar si cea "a little" are suficient drog sa zapaceasca de cap un om neobisnuit cu asa ceva. Lasind la o parte aspectul legal, Phnom Penh este genul de oras unde este bine sa va pastrati capul limpede. Daca nu vreti sa ramineti fara el.

Imi plac aerul curat si linistea, nu-mi plac caldura si umiditatea excesive, imi plac curatenia si lipsa poluarii si populatie putina. Si pe unde am ales sa traiesc si sa hoinaresc? Prin Asia de SE, zona poluata, fierbinte, umeda, murdara, suprapopulata, saraca iar in cazul unor tari gen Philippines si Cambodia, pline de arme, mai ceva decit am vazut pe cind eram... in armata. Iar saracia, drogurile, lipsa sperantei pt ziua de miine naste adesea violenta si criminalitate.
Pai ce caut eu pe-aici? Nu puteam sa stau in Houston-ul "meu" (oops, alt loc cald, umed si cam poluat, cit despre droguri, arme si violenta... errrhm... welcome to America) in care este confort, toate lucrurile functioneaza asa cum trebuie, aveam bani destui, nu sint boli tropicale si nemaivazute, nu sint cersetori la tot pasul, nu sint ciini vagabonzi, aerul nu miroase a combinatie de canal+barbecue+sos de peste, se vorbeste engleza, nu am nevoie de viza de intrare, totul este usor si la indemina, se gaseste tot ce vrei, pornind de la cascaval pina la spitale. Si unde exista seara. Nu ca la tropice unde se aprinde lumina brusc in jur de ora sase si se stinge la fel de brusc la sase seara. Asta e unul dintre lucrurile carora le duc dorul - serile lungi, cu suficienta lumina chiar si dupa apusul soarelui, un timp bun de plimbare. Un alt lucru care-mi lipseste sint padurile din zona temperata care sint muuuult mai frumoase ca cele din zonele tropicale ale lumii.
Nu putini au fost cei care, la plecarea din US mi-au spus: "ti-ai pierdut mintile, aici ai o viata usoara si fara grija zilei de miine, altii mor prin containere incercind sa ajunga aici iar tu lasi toate astea si te duci in nebunia si saracia aia". Asa-mi ziceau.
Deci, de ce am plecat de-acolo si am venit aici? Din dorinta de aventura combinata cu dorinta de departari. Aventura este visul ingemanat cu realitatea. Unii nu apuca s-o traiasca, pe ea, aventura, pt ca ramin la stadiul de vise. Altii se ridica din fotoliul comod al viselor si transpun in realitate ceea ce isi doresc.
Si de ce tocmai aceasta parte a lumii si nu alta? Well, pt ca este o zona a lumii interesanta. O alta planeta. Un asalt dezlantuit asupra simturilor. O alta lume: bruta, aspra, nefinisata, fara retusuri. Simpla si complicata totodata. Primitiva si sofisticata in acelasi timp. Exotica. O lume in care simt ca sint viu. Si pt mine asta e cel mai important.