Am plecat din Philippines. Nu mi-a placut suficient de mult incit sa ramin acolo pt timp indelungat asa cum crezusem cind ma dusesem sa traiesc acolo. Are oarecare avantaje, cum ar fi limba engleza care este cit de cit raspindita chiar daca nu este asa de raspindita pe cum lasa ei a se intelege ca este. Populatia este relativ prietenoasa. Dar este o tara cu probleme aproape insolvabile ce se agraveaza pe timp ce trece. Este o tara cu un viitor innorat. Asa ca, m-am hotarit sa traiesc tot in zona aceasta a lumii (Asia de SE) dar m-am mutat pe continent.

Sa traiesti si/sau calatoresti de unul singur nu este mare scofala pt unii dintre cei din "vest". Din contra, unii dintre noi nu numai ca traiesc/calatoresc de capul lor dar chiar prefera sa faca asta. Aici in Asia de SE insa, si probabil si prin alte parti ale lumii, a face ceva de unul singur este o exceptie. La restaurant, la plimbare, la distractie, in calatorie, ii vezi pe localnici intotdeauna in grup. Ei nu concep sa faca mai nimic de unul singur. Viata lor se desfasoara in cadrul familiei sau al grupului de prieteni, cunostinte. Cea mai mare pedeapsa pt ei este sa fie singuri.
De aici si uimirea combinata cu mila pe care o simt pt calatorii singuri ca sa nu mai vorbesc de cei fara familie. "Cum, calatoresti asa singur prin lume? Cum, nu ai sotie, nu ai copii si nici nu-ti doresti? Vai, saracul de tine, ce greu trebuie sa-ti fie. Ce nefericit trebuie sa fii." Asa spun. Nu isi pot imagina ca prin alte parti oamenii nu au nevoie constanta de prezenta si suportul altora.
Dar, nici cei din "vest" sau de aiurea nu sint mai breji - ba chiar dimpotriva. Am intilnit atitia oameni care mi-au confirmat, pt a nu stiu cita oara, ca majoritatea oamenilor traiesc prin si pt "ochii" altora. Au nevoie de familiaritatea oamenilor si a locurilor din jur. Au nevoie de prezenta, suportul, prietenia, sprijinul, aprobarea, conversatia, parerea, reactia altora. Au nevoie de a se reflecta in altii. Au nevoie de recunoasterea altora. Fara acestea ei simt ca nu exista cu adevarat. Fara validarea existentei lor de catre altii, viata lor este goala.
Stiu, traim in societate si ca atare, intr-adevar, ceilalti oameni conteaza. Pacat insa ca pt atit de multi oameni validarea existentei lor de catre ceilalti conteaza intr-o asemenea masura incit in absenta ei viata le devine pustie si fara rost. Pacat ca atit de multi oameni nu pot aprecia si gusta si experimenta viata decit cu si prin altii si atit de putin cu si prin ei insisi.

Stiu, stiu, scriam mai demult, pe o alta pagina ca nu mai am 'scrin' in care sa scotocesc prin trecut si nostalgiile lui. Adevarat, dar unele amintiri mi-au mai ramas si mie, ca deh, om sint. De ex:
M-a intrebat cineva daca nu duc lipsa prietenilor. Nu, in primul rind pt ca imi fac noi cunostinte pe unde ma duc. Este adevarat, sint departe de rude, de fostii prieteni si de vechile cunostinte. De multi ani. Unii dintre ei chiar au parasit definitiv aceasta lume. Nu mi-e dor de ei insa pt ca ii pot gasi oricind vreau. In spatele pleoapelor. Sint toti acolo. Nici n-au plecat vreodata.

Pe unde faceti voi la toaleta cind calatoriti? Nu ii intreb pe cei care se dau jos din avion drept intr-un all inclusive resort si nu mai ies de-acolo pina se termina vacanta si se intorc de unde au venit. Pe ceilalati ii intreb.
In orasele tarilor dezvoltate e usor dar ce te faci cind calatoresti prin tarile sarace sau, inca si mai si, prin zonele sarace ale tarilor sarace? Adesea a gasi toalete in astfel de destinatii nu este usor. Iar a gasi toalete cit de cit acceptabile este uneori imposibil, mai ales cind esti (in trecere) printr-un loc pe care nu-l cunosti.
Nu rideti, nu este o problema usor de rezolvat mai ales pt cei ca mine care isi petrec o buna parte a zilei cutreierind prin oras pe jos cu orele (fara o destinatie sau treaba anume). Poti sa te opresti la un mic local de mincat/baut dar toaletele de acolo sint adesea ca vai de ele (dar oricum sint mai bune decit nimic iar unele sint chiar acceptabile). In plus trebuie sa maninci/bei ceva daca vrei sa le folosesti. Si uneori n-ai chef sa maninci/bei nimic.
In orasele mari eu unul am rezolvat problema folosind toaletele din marile magazine. Ma plimb ce ma plimb, mai intru intr-un superstore (aer cond, toalete decente) iar ma mai plimb o vreme, iar mai intru intr-un superstore si tot asa, problema este rezolvata. Dar in orasele mai mici unde astfel de magazine nu exista, ce faci?

Este foarte putina wild life pe aici prin Asia de SE. De ce? Pt ca a fost... mincata. Aici se maninca tot ce misca. Si, in caz ca va intrebati, da, ciinii fac si ei parte din menu. Deunazi unei prietene i-a murit ciinele. Care ii fusese foarte drag. L-a dus la incinerator si nu a plecat de acolo pina nu a vazut cu ochii ei ca l-au ars. De ce? Pt ca ii era frica sa nu i-l manince careva. Nu stiu cit de exagerata este reactia ei dar oricum, din cite am auzit, majoritatea ciinilor de pe menu sint pets furati/rataciti de la stapinii lor si nu ciini vagabonzi care de altfel nici nu prea exista. Asa ca multi isi pazesc ciinii sa nu le fie furati.

Si tot despre mincare. Trebuie sa mentionez si faimosul durian care este originar de aici din Asia de SE asa ca evident se gaseste pe toate drumurile. Este intr-adevar un acquired taste, nu cred ca place multora de la prima incercare. Eu am mincat de vreo citeva ori si tot nu pot spune ca abia astept sa-l mai gust din nou, mai ales cind sint atitea fructe "mai bune" la dispozitie. Ca sa nu mai spun ca necesita nitica munca in a-l desface de coaja groasa si spinoasa si apoi de a separa pulpa de simburii interiori samd. Eu am incercat doar fructul proaspat dar cica se si gateste (mincaruri, supe) si sa fac si tot felul de dulciuri cu el inclusiv inghetata si bauturi racoritoare. Da, are miros puternic si neplacut, de-aia e si interzis in aeroporturi/avioane, unele hoteluri, institutii si alte cladiri publice. Si mirosul si gustul sint greu de descris: mirosul este o combinatie de gaze de la aragaz+vomit+canal+alte, textura este cremoasa, slimy, grasimoasa, viscoasa iar gustul, cel mai greu de descris aduce oarecum cu cel de banana (dar altfel si plus altceva). Concluzie: in ceea ce ma priveste, prefer mango, papaya, dragon fruit, ananas si inca vreo 2 al caror nume nu-l cunosc. Poate, la virsta mea, ar trebui totusi sa ma reprofilez pe durian, cica ar fi afrodisiac - cu prima ocazie voi cumpara vreo 200 de kile si eventual va tin la curent.

Si tot despre mincare. Aproape am incetat sa ma mai gindesc ce maninc si mai ales incerc sa nu bag de seama lipsa totala a igienei alimentare de prin aceasta parte a lumii (si nu numai din aceasta parte a lumii). La sectiunea fotografii puteti vedea oarecum cam ce si pe unde maninc. Nu sint prea multe foto dar va puteti da seama cit de cit. Mai intotdeauna maninc in food stalls la marginea strazii, uneori sub cerul liber, in compania localnicilor si adesea si a gindacilor, mustelor, a cite unui ciine vagabond, uneori linga un mic gratar de barbecue care scoate fum, 30 si ceva de grade afara, raiul bacteriilor, frigiderul nu s-a inventat inca si nici spalatul pe miini, cit despre cum se "spala" vesela nici nu va mai zic, in general aceasta activitate se desfasoara in niste ligheane amplasate pe jos undeva linga veceuri (despre care nici macar nu vreau sa incep sa spun cum arata).
Apropo de gindaci, intr-o zi mincam in unul din aceste "localuri". Un loc cit de cit acceptabil de obicei (acceptabil pt pretentiile mele care, in materie de astfel de locuri, sint asa cum sint adica foarte scazute) doar ca in acea zi acolo efectiv ploua cu gindaci. Pe mase. Printre farfurii. Cu nitel ghinion chiar si in farfurii si in capul mesenilor. Nu stiu de ce era asa o invazie in ziua aia, proprietarii mai schitau cite un gest de a-i inlatura dar nu reuseau mare lucru pt ca erau cu zecile/sutele. Astfel de invazii au de obicei loc cind ploua mult si strada si canalele de scurgere de sub trotuare sint inundate si gindacii (nu gindaci de bucatarie mici si roscati ci gindaci din aia de canal, mari si negrii, semanau leit cu cei din Houston) isi cuta refugiul in casele oamenilor. Dar, atunci cind se intimpla asta, e vorba de obicei de cite un gindac doi care merg civilizat pe podea sau chiar pe pereti, pe cind acum erau adevarate hoarde aeropurtate de gindaci invadatori. In sfirsit, cauza ramine, pt mine cel putin, un mister. Oricum, indiferent care era cauza, efectul era absent. Adicatelea, credeti ca era vreunul dintre cei ce luau masa acolo tulburat intr-un fel? Nope. Asa ca am facut si eu ca ei si mi-am vazut de farfuria mea care din fericire a scapat neatinsa de gindacii care se parasutau de pe tavan si de pe pereti.

Si tot despre mincare. Am si eu ca toti oamenii anumite bariere peste care nu pot trece. Cel putin deocamdata. Si in Philippines si in Viet Nam si in Cambodia am vazut adesea oameni mincind oua de rata din alea cu embrion inauntru. Am vrut de atitea ori sa incerc dar nu m-am putut autoconvinge. Cind imi vad prietenele cum maninca ouale alea imi vine asa un gind sa le las sa doarma afara la noapte.
Nu numai faptul ca se afla un embrion inauntru este cumplit la infatisare (poti deja recunoaste scheletul, capul, ciocul, penele) dar si culoarea oului este respingatoare pt alde noi astia mai slabi de inima: uneori sint negre tuci, alteori sint maro-roscate alteori sint de o combinatie de alte culori "nenaturale" pt un ou obisnuit.
In US ii compatimeam pt bucataria lor lipsita de imaginatie. Aici insa am ajuns sa cred ca uneori prea multa imaginatie naste... monstrii culinari. Cu cioc si pene.

Intr-o zi citeam intr-o revista despre niste culegatori de miere de albine salbatice, in nu stiu ce colt indepartat de lume. Reporterul, venit din nu mai stiu ce tara dezvoltata bogata si reglementata, ii privea ingrozit pe culegatorii aia de miere aflati aproape la nivelul epocii de piatra, cum se urcau ei la zeci de metrii inaltime in copaci, fara safety belts, fara casca de protectie fara asigurare la ADAS, fara nimic, ce mai incolo si incoace.
In cele din urma ii intreaba ceva de genul: "Nu va este frica sa va suiti in copacii astia inalti, asa, freestyle? Daca veti cadea, viata voastra va lua cu siguranta sfirsit". La care ei raspund: " Nu, nu ne e frica. Viata nu ia sfirsit cind cazi din copac. Cazi din copac cind viata ti s-a sfirsit."
Si uite-asa cauza devine efect si invers. Viata nu ti se sfirseste pt ca ai traversat strada si te-a calcat masina. Ai traversat strada si te-a calcat masina pt ca viata ti se sfirsise.
Ceea ce probabil cred si milioanele de motociclisti din zona, avind in vedere cu cita credinta oarba in "ceea ce ti-e sortit ti-e pus deoparte" se desfasoara traficul pe-aici prin Asia de SE. Si ceea ce incep sa cred si eu avind in vedere ca, desi se moare destul de mult in trafic, nu se moare chiar pe capete cum ai avea impresia ca ar trebui sa se intimple avind in vedere haosul total si lipsa respectarii oricarei alte reguli de circulatie cu exceptia uneia: cel mai mare vehicul are prioritate.
De fapt si de fapt, dupa o oaresce observare a felului cum se conduce pe aici am ajuns la concluzia ca cea mai importanta regula de trafic este: nu privi decit inainte. Cel ce conduce este responsabil doar pt ce se petrece in fata lui, este responsabil doar pt ceea ce vede. Daca n-a vazut ceva, nu e responsabil (chiar daca e, dupa regulile normale de trafic, vinovat). De aici si faptul ca ei nu se asigura in trafic, cum facem noi, ei nu privesc deloc in nici o parte decit inainte pt ca daca ar privi si in alte directii atunci automat, in logica lor, ar deveni responsabili pt ceea ce au vazut in acele alte directii si prin urmare ar fi obligati sa ia o masura (de ex sa evite, frineze etc). Uimitor. Si inca si mai uimitor este faptul ca, desi traficul este un cosmar, se inteleg de minune intre ei, cu tot felul lor ciudat (pt noi) de a interpreta cine si pt ce e responsabil. N-auzi si nu vezi injuraturi sau strigate sau degete ridicate sau pumni inclestati sau batai sau impuscaturi asa cum adesea se intimpla cu soferii din "vest" care conduc mai tot timpul intr-o stare de furie avansata. Road rage e ca si necunoscut aici.

Intr-o zi in Nha Trang (Viet Nam), stateam de vorba cu niste prieteni localnici. In grupul lor se afla si o fata pe care nu o cunosteam. Zvelta, good-looking, mi-a atras privirea. Ne-am dat in vorba. O intreb daca are boyfriend. Raspunde ca nu, dar ca si-ar dori sa aiba.
Nu trec 2 minute si apare si un tinar pe care nu-l mai vazusem inainte. Aflu ca el este prietenul fetei si ca sint impreuna de ani de zile si probabil se vor si casatori intr-o zi. Nu ma pot opri sa ma gindesc de ce a trebuit ca fata respectiva sa ma minta? Eram un om oarecare, in trecere, nu avea aparent nici un motiv sa minta gratuit. Mi s-a intimplat insa asta de mai multe ori, si mai inainte si dupa.
Unele dintre fetele din aceasta parte a lumii (de fapt acelasi lucru este adesea valabil si in 'vest') desi au aproape intotdeauna boyfriends, intr-o anumita conjunctura, nu recunosc asta si mint fara a clipi. Da, este o minciuna dar sa nu credeti ca este o minciuna gratuita cum ar parea la prima vedere. Fata in fata cu un alt potential candidat la farmecele lor, minciuna asta isi are rostul ei: dupa o scurta cintarire a situatiei, aleg sa minta pt ca este posibil ca actualul "candidat" sa fie o alegere mai buna decit actualul boyfriend. Si, daca exista cit de cit probabilitatea ca acea minciuna sa le schimbe in bine conditiile de trai si viata, atunci recurgerea la ea este in ochii lor un pret mic pe care nu ezita sa-l plateasca. Oamenii sint pina la urma la fel, in orice parte a lumii ii intilnesti.

Deunazi am revazut unul dintre filmele mele preferate: Hana-bi. Superb film. Pun mai jos citeva filme care mi-au placut. Cel mai mult. Unul dintre cuvintele cheie este mi. Adicatelea nu sustin ca sint cele mai bune filme facute vreodata (sint cele mai bune dintre cele vazute de mine, opinie care nu este si nici nu este de asteptat sa fie neaparat si a altora). Alt cuvint cheie este placut. Adicatelea, pe unele le-am inteles (cred), pe altele este posibil sa le fi inteles doar partial sau deloc. Dar toate mi-au placut.
Da, se poate sa-ti placa ceva chiar si cind nu esti sigur ca l-ai inteles. Sint parti din unele din aceste filme despre care as minti sa spun sincer ca le-am inteles cu adevarat. Sau poate am inteles altceva decit voia sa comunice cel care le-a facut. Asta nu m-a impiedicat insa sa-mi placa.
Nu intotdeauna este nevoie, zic eu, sa avem o explicatie clara despre ceva sau cineva ca sa ne placa acel ceva sau cineva. Ne place muntele sau un tablou sau o melodie sau un anume om sau maduva de oase. Cum explici de ce-ti place culoarea verde sau oceanul sau un orgasm? Nu explici si nici nu e nevoie. Iti plac si atita tot. Ele iti plac pt ca iti place cum te fac ele sa te simti. Pt mine asta e suficient, n-am intotdeauna nevoie de explicatii amanuntite.
(titlu, an, regizor)
Suna no onna (1964) - Hiroshi Teshigahara
Hana-bi (1997) - Takeshi Kitano
Onibaba (1964) - Kaneto Shindo
Tian yu (1998) - Joan Chen
Sonatine (1993) - Takeshi Kitano

Eram intr-o zi intr-un magazin mai maricel. Cautind pasta de dinti, trec printre rafturi intregi de creme pt inalbirea pielii. Prin aceasta parte a lumii (si nu numai) pielea alba e la mare pret. Femeile se feresc de soare ca de ciuma: manusi lungi pina la cot/umar (pe caldura asta), gulere inalte, masti de fata (la inceput credeam ca le poarta din cauza poluarii ca sa-mi dau seama ulterior ca acesta este un motiv secundar, principalul motiv este pt a se pazi de soare), umbrele, palarii, sepci etc.
Nu ne inteleg pe noi de ce vrem sa ne bronzam - "de ce vrei sa fii urit?" - asa ne intreaba cind ne vad ca facem plaja. Nasul mare (cu cit mai mare cu atit este mai frumos pt ei), ochii albastrii/verzi, pielea alba, par blond/rosu - toate aceste trasaturi inseamna pt ei frumusete. In plus, pielea alba inseamna si apartenenta la o patura sociala mai instarita. Daca ai pielea inchisa esti automat considerat din patura de jos, patura celor care muncesc afara in soare (agricultura etc).
Nu ma pot opri sa ma gindesc cum unii dintre albi se chinuie ore intregi in soare sau sali de UV pt a se bronza si a fi ca ei, iar ei, cei mai colorati, fac tot posibilul pt a nu se bronza si a fi ca noi.
Sintem o specie ciudata, noi oamenii. Mai mereu nemultumiti de cine sintem si de cum sintem, prea adesea ne chinuim sa parem a fi altcineva sau altcumva.