Intr-o zi in Dumaguete (in Philippines), in timp ce mincam intr-un fel de fast food local, vad un westerner sarac, cam batrin, neingrijit, ca vai de el, in mod evident ajuns la capatul puterilor si la capatul drumului vietii si la capatul pamintului, intr-o zona neiertatoare a lumii unde viata are putin pret si de unde pt el nu mai era cale de iesire decit intr-o singura directie - in pamint. Se furisa printre mese si lua de pe ele pliculete de ketchup ramase de la altii. L-am vazut de mai multe ori prin orasul ala. L-am intrebat ce face cu ele, mi-a zis ca face... supa. Ketchup si apa. Atit.
In acelasi oras, treceam aproape in fiecare zi (si uneori mai si intram in el) prin fata unui bar in care vedeam de fiecare data un englez (stiu ca era englez ca am schimbat odata citeva cuvinte cu el) care, pe la ora prinzului, era deja beat mort, in fiecare zi, fara exceptie. In fiecare dimineata venea, se imbata crita in citeva ore si apoi unul dintre tuk tuk parcate in fata barului il ducea acasa. Nu odata l-am vazut ci de zeci de ori. Locuia acolo, nu era turist. Un om care plecase din tara lui in cautarea unui vis sau in cautarea aventurii si undeva pe drum se ratacise. Sau poate plecase anume in cautarea unui loc cu bautura ieftina unde, departe de ochii critici de 'acasa', sa-si gaseasca sfirsitul in bautura. Probabil se gindise ca, daca tot avea de gind sa bea pina moare, macar s-o faca intr-un loc placut.
Am intilnit multi expatriati pe-aici. O adunatura de oameni uneori placuta, alteori nu, dar mai intotdeauna interesanta. Oameni care fug de alti oameni sau de ei insisi, oameni care nu fug de nimic si de nimeni, oameni care s-au saturat de traiul in "sistem", oameni care au ceva de ascuns, oameni care cauta aventura, oameni care cauta un colt de paradis, oameni care fug de ierni friguroase, oameni care vin pt femei, oameni care vin pt droguri, oameni care vin pt alcool, oameni care vin pt ca traiul aici este interesant si nou si diferit, oameni care vin pt a experimenta the "living on the edge" adrenaline rush, oameni cu bani care vin si investesc si adesea isi pierd banii, oameni fara bani care vin crezind ca aici pot trai pe nimic si ulterior sint nevoiti sa se intoarca de unde au venit (sau sa ajunga pe strazi cersind), oameni care vin pt a retrai senzatia de "a fi viu" pe care au pierdut-o in rutina inecacioasa si pre-programata a vietii din "vest" samd. Dupa cum ziceam, o adunatura interesanta de caractere.
Dar, ca sa revin de unde am plecat, unii pur si simplu vin aici... sa moara. Nu in sensul de a cauta aici moartea ci in sensul de a o astepta aici. Si, daca aveti impresia ca ei sint de compatimit inseamna ca n-ati inteles mare lucru. De compatimit sint cei care ramin "acasa" in confortul fotoliilor lor din fata televizoarelor lor din casele lor din cosmetizatele lor colonii de pensionari din Florida sau de pe coasta Spaniei. Cei de aici incearca sa-si traiasca viata pina in ultimul moment. De murit murim toti pina la urma, unii o fac la malul marii cu o femeie intr-o mina si cu o bere in cealalta, altii acasa in fotoliu cu... telecomanda in mina.

Am intilnit intr-o zi, in Cebu City, niste fete care mi-au adus aminte de o intimplare din anii trecuti. Intr-o noapte, in Houston-ul adoptiv, conduceam spre casa. Nu chiar pe drumul cel mai scurt ci asa, mai pe ocolite. In apropierea unui truck stop (pe unde de obicei misuna tot felul de personaje mai... errrm...) vad doua femei tinere care pareau cam ratacite si vai de ele. Opresc si dupa ce stam nitel de vorba, le cer id-urile sa ma conving ca-s majore si apoi le iau cu mine acasa ca n-aveau nici bani si nici unde dormi.
Acasa, imi povestesc ca, desi din familii acceptabile, abandonasera facultatea si fugisera de nebune de la casele lor tocmai de prin nordul US si ajunsesera, mai cu chin mai cu noroc, intregi si nevatamate, tocmai aici in Texas. Vorba vine nevatamate ca erau julite rau cind fugisera si se strecurasera pe sub un gard de sirma in incercarea de a scapa de unii care voisera in ziua precedenta sa puna ghiara pe ele. Au facut baie, fericite ca au unde, au mincat, le-am dat ceva medicamente ca erau racite cobza, si-au oblojit juliturile, au dormit ca oamenii intr-un pat (nu, nu in pat cu mine).
A doua zi, la micul dejun imi spun ca visul lor e sa ajunga intr-o zi in Jamaica unde sa-si faca o plantatie de cafea. Le-am dus cu masina tocmai in partea cealalta a orasului la iesirea dinspre vest ca voiau sa faca autostopul spre California. Au facut ochii mari cind le-am dat niste bani. Le-am urat noroc.
In sinea mea mi-am zis: va trebuie noroc cu carul. Daca reusiti sa supravietuiti in jungla strazii inca un an, mare lucru. Si chiar si asa, n-aveti nici un ban, n-aveti educatie terminata, n-aveti job, n-aveti nimic. Dar aveti un vis. Ceea ce este totusi de admirat. Sa ai un vis. Un tel. De preferat un vis realizabil, as zice eu.
Si eu am dorit atitia ani sa pot pleca din Romania si pina la urma am reusit. Apoi, dupa ani in US am inceput sa-mi doresc ca intr-o zi sa abandonez the rat race si sa ma trag la umbra palmierilor verzi si pacifici. Si iata, dupa ani de zile, am reusit si asta. Acum insa nu mai am teluri. Ceea ce inseamna ca, intr-un fel, poate sint mai sarac decit tinerele acelea fara un ban in buzunar dar cu visele inca vii. Chiar si irealizabile.

Intr-o zi beam o bere intr-un mic local intr-un mic oras intr-o mica insula din Philippines. Cum nu rareori este cazul pe aceste meleaguri, mi se alatura un alt strain. Un om aparent decent si agreabil. El stabilit acolo nu de mult, eu proaspat "emigrat" din Texas cu ginduri de eventuala stabilire. Dupa ce sporovaim o vreme, dat fiind accentul meu texan de dimbovita, ma intreaba de unde sint de fel, ii spun ca din Romania. De unde pina atunci omul acela se purtase prietenos, odata auzit cuvintul Romania, zimbetul si buna dispozitie i-au disparut ca prin farmec. Mi-a miriit printre dinti cum ca romanii sint niste indivizi periculosi care cersesc pe strazi, fura, sint violenti samd, eu am incercat sa-i spun ca nu-i asa, el a raspuns ca stie el ce stie, i-a intilnit pe strazile orasului lui englez (nu-mi mai aduc aminte care) dupa care s-a ridicat de la masa mea, s-a asezat la alta si n-a mai vrut sa vorbeasca cu mine.
In alta zi, tot undeva aproape de capatul lumii, unde ai zice ca ai lasat astfel de probleme in urma si-ti poti bea linistit berea privind marea, palmierii si fetele, se da un luxemburghez in vorba cu mine. La fel, toate bune si frumoase pina cind aude de Romania. El n-a fost chiar asa de direct in a-mi spune parerea lui despre romani dar m-a intrebat din care sint: german roman sau ungur roman? Eu i-am zis ca sint roman roman iar el mi-a spus ca nu se poate, ca am pielea alba si ochii verzi deci trebuie ca nu sint roman get beget. Am incercat sa-l conving si pe el ca nu stau lucrurile chiar asa cum le considera el dar nu cred c-am avut succes, o tinea pe-a lui.
Cred ca mai imi trebuie o cetatenie. Daca imping in fata pasaportul romanesc am parte de conversatii de genul pomenit mai sus, daca il folosesc pe cel american am parte de predici despre imperialism, razboaie etc.

Cit de diferit este Montreal-ul fata de zona anglo-saxona a Canadei sau fata de US. Ceva mai sarac, ceva mai neingrijit dar plin de viata comparat cu Toronto de ex. Faceti o plimbare pe Rue Ste.-Catherine intr-o seara si va veti convinge ca asa este. Si daca tot sinteti acolo, dati neaparat o tura prin orasul vechi - frumos! Si orasul vechi din Quebec city este de asemenea frumos. Daca diferentele (cel putin cele de suprafata) dintre US si Canada anglo-saxona sint, intr-o oarecare masura, nu foarte sesizabile, diferenta dintre zona anglo-saxona si cea franceza a Canadei este evidenta. Si, da, femeile sint mai frumoase in zona franceza.

Intr-o zi zburam de la Hong Kong la Toronto. Cel mai lung zbor vreodata pt mine: 18 ore de stat pe scaun. Noroc cu muzica de la casti. Nu stiu cum s-a nimerit ca, in acel zbor, dupa ce am incercat toate canalele disponibile, singurul canal pe care muzica s-a dovedit a fi cit de cit acceptabila a fost cel cu muzica... surpriza... arabeasca.
Dupa cum se stie, pe fiecare canal banda cu muzica tine doar vreo ora si ceva dupa care se repeta. Eh, ceea ce m-a salvat de la nebunie cauzata de tortura statului pe scaun timp de 18 ore in continuu a fost o melodie de pe canalul ala pe care am asteptat-o rabdator sa se repete din nou si din nou si din nou. Superba melodia. Fara placerea acestei melodii calatoria ar fi fost mult mai plictisitoare.
De atunci, primul canal pe care-l incerc cind sint in avion este cel cu muzica arabeasca. Si aproape fara gres, in acea o ora si ceva cit are banda, se gaseste aproape intotdeauna o melodie doua trei care sa-mi faca suficienta placere incit multele ore de zbor ce-mi stau in fata sa devine mai putin chinuitoare (interpretate exclusiv de femei, melodiile astea care imi plac, nu am gasit nici una care sa-mi placa interpretata de un barbat, nu stiu de ce). Yep, am ajuns fan al muzicii arabesti, dar va zic eu, astia inca mai cinta muzica spre deosebire de multe dintre asa zisele melodii la moda in "vest" interpretate de varii juni/june care au talentul muzical al unor pisici strangulate.
In alta ordine de idei, da, asta se intimpla acum citeva luni, in 2003, adica in anul sperieturii SARS. Iar eu eram unde atunci? Yep, in Asia de SE. Si de-acolo am zburat unde? Yep, taman in Toronto cel de-abia vindecat si inca paranoizat. Nici nu-i de mirare ca era cit pe-aici sa nu ma lase sa parasesc aeroportul pt ca veneam de la Honk Kong si pt ca nu le puteam furniza o adresa de dormit/contact in Toronto. Pe de alta parte, odata afara, mai mai ca m-as fi intors in aeroport sa iau avionul inapoi, sa treci de la caldura tropicelor la iarna canadiana imbracat in tricou nu este chiar o experienta recomandabila.

Intr-o zi intr-un oras de pe coasta provinciei Negros Oriental ma opresc la un sari sari store la marginea strazii, sa beau ceva rece. Dau peste un american stabilit acolo, ne dam in vorba, din una in alta imi zice ca e ziua lui si ma invita in seara aia la petrecerea aferenta. Vine seara, ma duc, casa mare, familie mare, petrecere mare, balamuc mare. Intilnesc acolo si alti straini, vorbim, bem, mincam, se face seara. A doua zi am in plan sa dau o tura prin insula Siquijor aflata la est de Negros, sa vad daca mi-ar placea suficient de mult pe insula aia ca eventual sa stau acolo o vreme mai indelungata. Cind aud asta, citiva dintre invitatii straini de acolo spun ca ar veni si ei. Bun, va iau si pe voi, zic eu, ne vedem miine dimineata la docuri.
A doua zi, trezit la ore matinale, mahmur de bere, in drumul de la hotel spre doc insfac o cola, n-am timp de mic dejun, ma sui in ferry impreuna cu ceilalti. Ne dam jos in Siquijor, la doc inchiriez un pick-up truck si pornim in turul insulei, cu opriri repetate pe oriunde mi se parea mie ca ar fi interesant de cercetat un potential loc de 'stabilit' sau o plaja frumoasa (cea care mi-a placut cel mai mult a fost plaja Salagdoong).
Se face aproape seara, foame mare, ne oprim la un 'resort' (adicatelea citeva bungalouri linga o plaja: comandam fiecare ce vrem, eu aleg spaghetti marinara. Pina sa fie gata mincarea le zic celorlalti ca ma duc sa dau o tura pe plaja sa vad cum mi se pare. Ma intorc peste 10-15 minute, ceilalti incepusera sa manince deja. Vad eu ca in farfuria mea nu parea sa fie ce trebuia sa fie dar ma gindesc ca poate nu mai vad bine de foame si trec la atac: surpriza - era curry. I hate curry. To add insult to injury, it was a vegetarian dish. Unul dintre comeseni, vegetarian convins, comandase asta dar, cind au sosit farfuriile, in 'zapaceala' momentului, mort de foame insfacase ce i-a venit la indemina adica spaghetti marinara mea.
Morala: linga un vegetarian o farfurie cu carne nu este automat in siguranta asa cum ai crede. Am ramas nemincat (curry ala era si groaznic si vegetarian, n-am putut sa-l maninc desi nu sint deloc mofturos) iar afurisitul de vegetarian se batea fericit pe burta plina cu spaghetti si seafood. L-am intrebat: pai nu vazusi bre ca era altceva decit comandasesi tu si mai avea si carne? El zice: parca mi s-a parut mie ca ceva e ne la locul lui dar mi-era asa de foame ca n-am mai stat sa judec ce si cum si a fost asa de bun ca nu m-am putut opri nici cind am realizat greseala.
N-am mai avut timp sa comand altceva ca pierdeam ferry, de-abia seara am apucat sa maninc si eu ceva pe ziua aia. Afurisitul ala de vegetarian vopsit cred ca si acum isi ride in barba. L-am iertat, avea vreo 70 de ani si tocmai ce se casatorise cu una de vreo 25, cred si eu ca avea nevoie de ceva mai consistent decit frunze si legume pt a nu cadea din picioare.

Deunazi am revazut unul dintre filmele mele preferate: Hana-bi. Superb film. Pun mai jos citeva filme care mi-au placut. Cel mai mult. Unul dintre cuvintele cheie este mi. Adicatelea nu sustin ca sint cele mai bune filme facute vreodata (sint cele mai bune dintre cele vazute de mine, opinie care nu este si nici nu este de asteptat sa fie neaparat si a altora). Alt cuvint cheie este placut. Adicatelea, pe unele le-am inteles (cred), pe altele este posibil sa le fi inteles doar partial sau deloc. Dar toate mi-au placut.
Da, se poate sa-ti placa ceva chiar si cind nu esti sigur ca l-ai inteles. Sint parti din unele din aceste filme despre care as minti sa spun sincer ca le-am inteles cu adevarat. Sau poate am inteles altceva decit voia sa comunice cel care le-a facut. Asta nu m-a impiedicat insa sa-mi placa.
Nu intotdeauna este nevoie, zic eu, sa avem o explicatie clara despre ceva sau cineva ca sa ne placa acel ceva sau cineva. Ne place muntele sau un tablou sau o melodie sau un anume om sau maduva de oase. Cum explici de ce-ti place culoarea verde sau oceanul sau un orgasm? Nu explici si nici nu e nevoie. Iti plac si atita tot. Ele iti plac pt ca iti place cum te fac ele sa te simti. Pt mine asta e suficient, n-am intotdeauna nevoie de explicatii amanuntite.
(titlu, an, regizor)
Suna no onna (1964) - Hiroshi Teshigahara
Hana-bi (1997) - Takeshi Kitano
Onibaba (1964) - Kaneto Shindo
Tian yu (1998) - Joan Chen
Sonatine (1993) - Takeshi Kitano

Intr-o zi, intr-un orasel din Philippines, ma dau in vorba cu un om. Se dovedeste a fi un australian venit de curind in oraselul acela, cu aceleasi intentii ca si mine adicatelea de cercetare si cautare de locuri de eventuala stabilire pe termen mai lung. Schimbam opinii, pro si contra locului respectiv. Comparam cu alte tari si locuri.
Imi spune ca tocmai ce venise de curind din Thailand unde traise ultimii vreo 15 ani. Dupa care ma surpinde cu o afirmatie: desi Philippines are multe dezavantaje ii place mai mult decit Thailand pt ca aici se poate intelege cit de cit cu oamenii din jur, in engleza.
Ultimii ani in Thailand ii petrecuse intr-un oras mai in afara potecii batatorite, oras in care nu vorbea mai nimeni engleza si ca urmare i se urise de tacere. Cica unde locuise semana cu ceea ce se vede in cartile postale cu peisaje tropicale paradisiace dar nu a mai suportat situatia pt ca n-avea cu cine sa vorbeasca. Si venise in acest orasel, unde nu era absolut deloc un loc paradisiac ca cel din care plecase dar era foarte fericit ca putea sta de vorba cu oamenii din jur. Pt el asta se dovedea un factor decisiv. Acum era fericit. Decit sa traiasca tacind intr-un loc frumos prefera sa traiasca vorbind intr-un loc mai urit.
Pt mine un astfel de motiv este undeva la coada listei, probabil unde eu nu sint asa vorbaret. Nici inainte nu vorbeam prea mult dar acum, de cealalta parte a lumii, nici atit. Nu duc deloc dorul timpurilor in care locuiam prin tari cu care impartaseam o limba comuna. Dupa cum scriam si in "despre cit si ce vorbim" cred ca si asa sporovaim prea mult si adesea nu pt ca avem cine stie ce de zis. Doar ca sa nu tacem. Doar ca sa nu ne simtim singuri.