Unii oameni au un scrin in care isi pastreaza zilele de ieri. Din cind in cind mai scotocesc pe acolo. Probabil asta le aduce placere. Sau nostalgie.

Eu nu mai am scrin. Ca tot omul, trebuie ca am avut si eu unul, dar de o buna bucata de viata nu-l mai am. N-am mai vrut sa traiesc printre fantome. N-am mai vrut sa traiesc din amintiri. N-am mai vrut sa traiesc in trecut.

Asa sint unii: cum se duce pe apa simbetei, cum le devine brusc atragator, el, trecutul. Poate pentru ca prezentul este mai urit, ei aleg sa traiasca in trecut. Dar, vezi bine, si trecutul a fost prezent. Pe vremea cind nu era inca trecut. Ca atare, probabil ca n-a fost cine stie ce de capul lui, nefiind inca trecut la vremea aceea. Acum insa, ca a devenit trecut, devine dintr-odata frumos.
Din pacate, este frumos dar trist. Este trist pentru ca, daca a fost un trecut frumos, nu-l mai putem retrai inca odata si este trist pentru ca, daca a fost un trecut urit, nu mai putem sa ne facem rost de altul. Dar cel mai trist este faptul ca a trai in trecut inseamna de fapt a nu prea mai trai deloc.

Asa ca eu nu mai am scrin. Gindind eu ca scrinul asta nu este altceva decit un cartof degerat care nu serveste altui scop decit aceluia de a-mi ingreuna buzunarele sufletului, l-am abandonat demult, undeva, intr-un sant de-a lungul drumului vietii mele.
Dupa ce-am mai mers o vreme, in acelasi sant, am abandonat, una cite una, si alte ghiulele care-mi mobilau casa sufletului: credinta in zei, speranta, credinta ca iubirea adevarata exista, dorinta de a trai cu orice pret, si alte cele, care mai de care.

Acum nu am scrin. Nu am un "tatuc", ma am doar pe mine, nu am speranta ci am determinare, nu am casa ci traiesc la motel, nu am familie ci rude, nu am prieteni ci cunostinte, nu am femei pe care sa le iubesc ci femei cu care fac doar sex, nu am "acasa" si nici o tara "a mea" nu am, nu am nici ieri si nici miine, ci am astazi. Imi place mai mult asa. Cu traista-n bat. Fara scrin.

Venind de la mine, adica cineva care a renuntat la bani in favoarea umblatului brambura prin lume in cautarea iluzoriei fericiri, gindurile scrise mai jos par a fi in contradictie cu actiunile mele.

Cred cel mai dificil lucru in viata este sa alegi. Si cea mai dificila este alegerea: timp sau bani. Muncim pt ca avem nevoie de bani dar pt acesti bani sacrificam timp. Putem alege sa nu muncim si atunci vom avea timp dar nu vom avea bani.
Depinde de fiecare sa decida cind anume in propria viata este cazul sa incline balanta in favoarea uneia sau alteia dintre cele doua: timp sau bani. Eu unul am decis dar nu despre aceasta decizie voi scrie aici ci despre zicala din titlu.

Zicala "banii n-aduc fericire" este o gogoasa cam goala pe dinauntru. De ce? Pai, as zice ca cei care trag concluzia asta:

1. Fac comparatii intre chestiuni de necomparat:
Se da ca exemplu persoana A care e bogata si paralizata de la git in jos si persoana B care e saraca dar sanatoasa si se trage concluzia: vezi, banii nu-i aduc persoanei A fericirea. Am oferit un exemplu exagerat dar cred ca se intelege ideea. S-avem pardon dar nu se pot trage concluzii valide din comparatii de acest fel.
Atunci poate ar trebui sa facem comparatia asa: persoana C care este tinara/sanatoasa/desteapta/frumoasa/etc + bogata este mai fericita decit persoana D care este tinara/sanatoasa/desteapta/frumoasa/etc + saraca? Oops, parca si comparatia asta scirtiie, este imposibil sa se dea un raspuns corect acestei intrebari pt ca nu putem stii care este capacitatea de a simti fericire a celor 2 persoane, aceasta fiind diferita de la om la om.

2. Pornesc de la o premiza gresita si anume ca fericirea este asa un fel de ceva care se poate dobindi la comanda si in cantitatile dorite: daca avem bani mergem la piata si cumparam cite kile de fericire vrem. Si, deoarece si bogatul si saracul sint la fel de in stare sa faca asta (adica deloc), ei trag repede concluzia: vezi, banii nu aduc fericirea.

Dupa cum scriam undeva mai sus, fericirea este greu de definit si nu prea stim mare lucru despre ea. Fericirea este ceva care ni se intimpla. Este ca un stranut. Vine si pleaca si nu prea stim de ce si cum si de unde. Intr-un anume moment potrivit si in anume conditii favorabile, fericirea apare.

Comparatia corecta trebuie facuta asa: all other things being equal, este mai probabil sa simtim fericire cind sintem bogati sau cind sintem saraci? Aceeasi persoana A este mai fericita cind e saraca sau cind e bogata? Ia ginditi-va.

Evident, banii nu pot cumpara fericirea dar ceea ce banii pot face este sa creeze o stare, un mediu propice, o conjunctura favorabila in care sa creasca semnificativ probabilitatea de aparitie a fericirii, in care capacitatea noastra de a simti fericire sa se declanseze.

Banii n-aduc fericirea in mod direct dar aduc independenta, confort, mai multa sanatate, diminuarea compromisurilor, disparitia obligatiei de a munci, timp liber, relaxare si lipsa stresului, lipsa grijei zilei de miine, libertatea de a trai cum, unde si cu cine ne place si multe altele si acestea la rindul lor sint conditii in care fericirea este mult mai probabil sa apara. Sa ni se intimple.

Legat de cele scrise in "despre cu traista prin lume", unii cititori mi-au scris: ce rau si incomod trebuie sa fie acest gen de viata, cum asa, fara o "acasa" a ta?

Eh, stiti si voi cit de greu de definit este "acasa" asta. Fiecare cu acasa a lui/ei. Acasa pt mine este acolo unde se intimpla sa fiu la momentul acela. Deci nu pot "ajunge" acasa - sint deja acolo oriunde as fi. Sint in permanenta acolo. Acasa la mine. Sau, mai bine spus, acasa in mine.

Niscaiva pasapoarte, citeva carduri, citeva schimburi de haine. O intreaga viata intr-un carry on bag. Fara scrin. Cind aici cind colea. Daca imi place un loc stau mai mult de o saptamina. Daca imi place o persoana ramin cu ea mai mult de o ora. Daca nu imi place tara/orasul/hotelul asta plec in alta/altul. If push comes to shove imi trag nadragii pe mine, imi iau actele si o iau din loc - in doua minute. Nu este chiar libertate absoluta pt ca asa ceva nu exista dar este atit cit imi sta mie in putere. Nu este un mod de trai pt publicul larg, este un exemplu extrem dar mie mi se potriveste - to each his own.

Iar alti cititori au intrebat: bine, bine, da' unde si cind o sa te opresti? Raspunsul este: nu stiu si nici nu are mare importanta.

La "cind" n-ar fi totusi prea greu de imaginat un posibil raspuns. Probabil fie atunci cind balamalele, deja cam rugunite, ale trupului sau mintii o sa mi se anchilozeze de tot, fie cind o da tramvaiul peste mine. Whichever comes first.

Este acel "unde", care e mai greu de ghicit, pt ca acest "unde" nu sta locului de loc, bate-l-ar vina. Imi place sa traiesc altundeva. Altundeva este o alegere buna, zic eu. Iar cind, dupa o vreme petrecuta acolo, acel altundeva devine aici si incepe sa-si piarda din farmec, nu-i nimic, se gaseste intotdeauna alt altundeva care sa dea gales din gene de undeva de la orizont. Si tot asa. Wander lust. Libertate. Un gen de trai dificil dar interesant. Nu l-as da pe alt fel de trai. Nu de buna voie.

Anyway, oriunde ar fi altundeva asta, trebuie sa fie departe, peste mari si tari. Ieri era peste oceanul ala, azi peste marea asta, miine peste marea cealalta, nu conteaza prea mult unde sau in ce ordine.

Asa ca nu prea pot sa raspund la acel "unde" o sa ma opresc. Decit cu un vag raspuns de genul: in alta parte. Si apoi in alta parte. Si apoi... si tot asa pina cind singura in alta parte care o sa mai ramina va fi... de partea cealalta. Peste marea cea mai mare.

Deunazi m-a acostat un bible thumper. Nu e prima oara, ei, ca si "cel de sus" sint omniprezenti, i-am intilnit pina si in cele mai neasteptate colturi de Pacific. M-a intrebat daca sint credincios si daca merg la biserica. I-am raspuns ca nu. Fiind si el, tot ca si "cel de sus", nu numai omiprezent dar si omniscient, mi-a raspuns mintenas ca daca nu-mi revizuiesc atitudinea va fi cu siguranta vai si amar de mine pe lumea ailalta. Dar, e ziua mea norocoasa, l-am intilnit pe el care imi va lumina calea catre salvarea sufletului si raiul aferent.

Ce-i poti raspunde unui astfel de om? Si, mai ales, ar avea vreun rost?
Te va converti el pe tine? Daca nu esti un om usor influentabil si in cautare de un tatuc pe care sa te sprijini in calatoria ta prin viata, este putin probabil ca va reusi.
Il vei convinge tu pe el? Nici o sansa. Cuvintele lui nu au sens pt tine iar cuvintele tale vor cadea pe o ureche deja surda la orice alta parere decit cea proprie.

Conversatia este practic imposibila. Walk away. That's what I did. Dar, de as fi crezut ca ar fi ascultat si inteles i-as fi spus probabil cam asa ceva:

Si cam ce "stii" matale ca voi pierde "cu siguranta", daca nu voi deveni adept al credintei dumitale? Viata vesnica? Hai, "dom' profesor", fii suflet milostiv si de crestin si nu mai imi da cu linia la palma si nici nu mai incerca sa imi predici si sa ma ameninti cum ca, atunci cind o fi si-o veni timpul, noua, astorlalti, ni se va refuza intrarea in paradis. Ca unii dintre noi nu cred in paradis. Si, chiar de-ar fi sa existe, cred ca doar celelalte animale ar merge in rai. Asta e. Cit despre oameni... oamenii sint visul urit al animalelor.

Sint convins ca oamenii nu isi schimba caracterul sau personalitatea. Naivul nu va deveni cinic, lenesul nu va deveni harnic, zgircitul nu se va trezi peste noapte generos, meschinului nu i se va innobila sufletul incepind de miine, tristul nu va incepe sa topaie vesel pe cimpia vietii. Cred cu convingere ca, intr-o covirsitoare proportie, sintem ceea ce ne nastem, nu ceea ce devenim.

Dar, pe masura ce anii vietii trec, ni se schimba preferintele si prioritatile, felul in care ne traim viata. Nu ne plac, nu vrem, nu gindim, nu ne intereseaza, nu consideram importante aceleasi lucruri la 60 ca la 40 sau la 40 ca la 20 de ani.

Nu de mult, ma aflam intr-un bar pe o insula spre capatul lumii, in orasul Cebu. Texasul ce imi fusese "acasa" pt multi ani era deja trecut la categoria amintiri, asa cum se intimplase, inaintea lui, si cu Romania. Ma dau in vorba cu un australian, om trecut, ca si mine, de prima ba poate si de a doua tinerete. Conversatia se leaga usor cum este adesea cazul cu oameni care au ales un drum asemanator in viata.

Amindoi abandonaseram traiul in "lumea vestica", the rat race, goana dupa bani si belongings, cariera, familia, prietenii, apartenenta la un fond cultural familiar, notiunea de "acasa" si toate celelalte care sint considerate ca reprezentind o persoana/viata "normala".

Ele fusesera necesare sau importante sau placute sau interesante intr-o etapa precedenta a vietilor noastre. Facusera parte din procesul natural si normal de trecere prin viata, de maturizare. Isi avusesera rostul lor. Acum insa nu mai insemnau mare lucru.

Bucuriile simple ale vietii, aventura, dorinta de libertate devenisera mai importante decit acumularea de bani si bunuri si decit apartenenta la familie, societate, sistem, tara. Timpul devenise mai de pret decit banii, importanta opiniei altora despre noi se diminuase pina la disparitie, dorinta de a avea neaparat dreptate sau de a convinge pe altii devenise ca si inexistenta, marile "drame" ale tineretii ramasesera mult in urma si acum nu ne mai provocau decit un suris ingaduitor, goana dupa putere, faima, recunoastere isi pierdusera orice sens.

Nu l-am mai intilnit niciodata pe omul acela, alte tari si alti oameni au urmat pe drumul vietii mele. Dar imi aduc aminte cite ceva din cele spuse de el. Chiar daca nu era o noutate pt mine, felul in care a spus-o a fost mai frumos decit o puteam spune eu. Mi-a placut. Pun aici, poate place si altora (nota: aceste citeva rinduri de mai jos nu sint scrise de mine deci, desi mi-ar fi placut sa le fi scris eu, meritul lor nu-mi apartine):

"Sure, I look in the mirror and see the effects the years have had on my body and they call that visible signs of ageing. My body and my mind are older now.
Face it. I don't think like I used to twenty odd years ago. I might try and fool myself I do. The truth is I don't. Nobody does.
Decades of surviving all this life has to throw at you changes your thinking. It has to. Experience some might call it. Experience is merely stuffing up and living to tell about it. Or keeping it to yourself. You learn that from experience also.
I am older now. I don't like the things I used to like when I was young. I like things now I never liked. The hard part was admitting it to myself. Accepting my values had changed.
Many things I held so dear all those years no longer make sense or are worth fighting for, arguing about, getting angry over. Other things took their place but maybe age had mellowed me.
There isn't much I hold so dear nowadays I am willing to fight for it. Sad, really. Or is it?
So much that once meant so much I now see as trivial. It was trivial all along but it took years to realise it. Is that wisdom?"