Tocmai ai realizat astazi ca de fapt si de fapt esti prin definitie si iremediabil singur. Lucky you, multi trec prin viata fara a-si da seama de asta. Eh, si acum ce faci? Pai, sterge-ti lacrima de sta sa-ti pice din coltul ochiului si fii fercit ca ai incetat sa mai visezi cai verzi pe pereti inainte de a ajunge sa te sui pe ei. Pe pereti, nu pe cai. Impaca-te cu conditia ta de om. Intre alti oameni. Nu e nici un bai si nici motiv de tristete nu e.

Adicatelea de ce-am fi necajiti? Ce, singuratatea asta este asa, un fel de boala rusinoasa si cumplita de care am face bine sa ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Ferentari intr-o noapte fara luna? Eu as zice ca lucrurile nu stau chiar asa si ca singuratatea nu numai ca nu este ceva care trebuie evitat cu orice pret dar, adesea, ne poate fi un bun prieten. Si, mai ales, singuratatea de unul singur este intotdeauna de preferat singuratatii in doi sau sapte sau citi or fi.

Ne dorim sa avem pe cineva alaturi? Pai asta se poate aranja foarte usor. Ne va face asta mai putin ne-singuri? Nicidecum, ba chiar dimpotriva. De ce dimpotriva? Pt ca atunci cind sintem linga altii, pt cine are "ochi" sa "vada", zidul adesea invizibil dintre oameni (si pe care nu-l putem trece oricit am incerca), separatia care exista intre oameni, sint cu mult mai evidente decit atunci cind sintem de unii singuri.
Nu stiu care ati vazut filmul The Thin Red Line, la un moment dat unul dintre personaje il intreaba pe caracterul interpretat de Sean Penn: "Do you ever get lonely?" La care el raspunde: "Only around people."

Si ia ziceti-mi, de fapt si de fapt, a vazut cineva vreodata o creatura ne-singura? Ca zau c-as vrea s-o vad si eu.
Dar, pina la dovada contrarie eu ramin la parerea mea: un om + alt om face intotdeauna doi oameni, oricit ne-ar placea noua sa credem ca uneori e posibil sa faca unu.
Oricit de mult am vrea si am incerca si indiferent cit de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodata simti exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodata vedea cu ochii lui, gindi gindurile lui, zimbi surisurile lui, plinge lacrimile lui, avea amintirile lui, trai viata lui, muri moartea lui. Doar pe ale noastre. Atit. Doar pe ale noastre.

Putem fi eventual linga altii dar asta nu ne face mai putin singuri. We are all alone, all of the time. We are all, islands.

Nota: din pacate limba romana nu are cuvinte separate pt lonely si pt alone de aceea confuzia adesea intilnita in romana. Parerea mea este ca indiferent daca uneori sintem lonely sau nu, sintem intotdeauna alone. Lonely poate fi remediat dar alone nu poate fi, este parte a conditiei umane atit la nivel micro ca fiinta intre ceilalti oameni cit si la nivel macro ca fiinta in univers (nota ulterioara: pt aceasta din urma citeste "sensul existentei").

Vad adesea persoane care asteapta ca altii sa le dea, sa le daruie samd. Persoane care considera ca li se cuvine. Persoane care considera ca viata si cei din jur le datoreaza ceva. O conceptie cu urmari adesea nu prea fericite, zic eu.

Zeii nu ne datoreaza viata de apoi, soarta nu ne datoreaza noroc, statul nu ne datoreaza casa si serviciu, gura lumii nu ne datoreaza impartialitate, familia nu ne datoreaza grija si sacrificii, sefii nu ne datoreaza mariri de salarii, prietenii nu ne datoreaza ajutor, iubitii/iubitele nu ne datoreaza iubire, partenerii sexuali nu ne datoreaza orgasme.

Multi oameni nu sint in stare sa ia de la viata ceea ce isi doresc, multi nu sint in stare sa fie fericiti, impacati, impliniti etc cu ei insisi si ca atare asteapta ca ceilalti din jurul lor sa le aduca fericire, interestingeala, aventura, placere, distractie samd. Daca nu esti in stare sa fii fericit prin tine insuti, fara ajutorul altora din afara atunci este putin probabil ca acestia vor reusi sa-ti aduca fericire in viata. Daca esti genul care te plictisesti, sau esti genul nemultumit sau esti genul nesatisfacut samd, este aproape imposibil ca cineva din afara sa iti poate face viata interesanta si placuta si implinita.
Un om nefericit cu el insusi va fi nefericit si cu altii. Un om care se plictiseste cu el insusi se va plictisi si cu altii. In general vorbind, un om care asteapta sa-i umple altii golul interior, asteapta cam degeaba.

Get used to it: prea arareori si prea putine sint cele ce ne vin de-a gata, pe tava. Nu este obligatia nimanui sa ni le ofere. Nu ne datoreaza nimeni cadouri. Noi insine sintem singurii care ne datoram noua insine bunastare, fericire, placere sau ce altceva mai cautam in viata. Cade in seama noastra de a face ceea ce ne sta in putere pt a obtine ceea ce dorim si de a trece prin viata pe propriile "picioare". Nu este de datoria altora de a ne oferi fericire pe tava. Nu este obligatia altora de a ne da.

Nu-ti place ceea ce ti se "ofera" - pleaca. Pleaca in alta tara, in alta casnicie, in alt job samd. Atita vreme cit insa alegi sa ramii acolo unde esti si unde ti se pare ca nu "primesti" destul, nu ai dreptul sa te vaiti. Daca tu nu ai taria sa iei de la viata ce si cit vrei, altii cu atit mai putin iti vor oferi asa ceva cadou.

Nu ne datoreaza nimeni nimic.

Deunazi am vazut un cortegiu funerar trecind pe strada. M-am gindit daca omul acela mort o fi avut o viata plina. Nu daca a fost frumoasa sau fara griji ci m-am intrebat daca a fost interesanta.

Ocazie cu care mi-am amintit ca in ziua aia nu traisem cine stie cit. Nici in saptamina aia nu traisem prea mult. Cam lincezisem.
Mi-am facut o nota mentala ca, daca azi n-oi reusi, macar de a doua zi sa-mi scutur lincezeala temporara si sa-mi revin la preocuparea principala - viata. Adesea uitam sa o facem. Adesea traim din inertie. Adesea nu prea traim deloc. Pacat.

Ati observat ca intotdeauna exista un "mai tirziu" care urmeaza sa ne aduca o viata mai buna, mai interesanta, mai "adevarata", mai implinita, mai nu stiu cum? Cam asta facem cu totii: aminam, planuim, speram ca... mai tirziu. Mai tirziu vom trai mai frumos, mai bine, mai mult, mai adevarat, mai usor. Atunci, mai tirziu. Atunci cind vom creste mari, cind o sa vina vacanta, cind o sa terminam scoala, cind o sa terminam armata, cind o sa incepem serviciul, cind o sa ne casatorim, cind vom avea bani, cind va veni vara, cind va veni weekend-ul, cind vom termina de construit casa, cind vor creste copii, cind o sa divortam, cind vom iesi la pensie, cind... vom muri.

Pentru ca, vezi bine, oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Este adevarat, asta e unul din acele lucruri care se intimpla de obicei altora, acelei mase amorfe de oameni pe care nu-i cunoastem. Uneori insa se intimpla sa fie oameni pe care-i stim. Uneori se intimpla chiar sa fie oameni de care ne pasa. Uneori se intimpla sa fim chiar noi.

Asta e. Oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Sintem pulbere plimbata de vint. Nu-i nimic bun sau rau in asta. Pur si simplu nu conteaza. Nu contam.

Cum se zice: viata merge inainte. Adesea insa uitam ca, in timp ce viata merge inainte, moartea este deja acolo. Inainte.

Nu uita sa traiesti. Azi, daca se poate.

Eu de multi ani de zile nu prea mai vorbesc. Decit putin si rar. Cred cu tarie ca exista un grad de separare intre oameni suficient de mare pt a face adevarata comunicare intre ei aproape imposbila si fara rost.

Sintem mult prea: diferiti, egocentrici, indiferenti, neinteresati, tineri, batrini, egoisti, prosti, destepti, orgoliosi, modesti, blazati, fara rabdare, plictisiti, obositi etc pt a comunica cu adevarat cu alte persoane. Ne place mai mult sa ne auzim vorbind decit sa-i ascultam pe altii. Avem putine subiecte de interes comun. Avem putina rabdare. Avem putin interes in pareri contrarii celor personale. Si, mai ales, avem putina compatibilitate de gindire si caracter si personalitate cu altii.

Vorbele de genul: in ce directie e gara, cit costa kilu' de cartofi, n-a mai plouat de mult, cum a fost azi la servici, iti place fotbalul, mama lor de partide si parlamentari, iar isi bat joc de noi, draga nu uita sa arunci gunoiul samd reprezinta un procent covirsitor al conversatiei si comunicarii intre oameni.

Ginduri si idei profunde si originale? Hai sa fim seriosi, de cite ori se intimpla asa ceva? De fapt, nici nu e prea posibil, tot ce se poate dori, rosti, gindi si simti a cam fost deja. De multe ori si de multi altii inaintea noastra. Bine, atunci nu neaparat profunde si originale, dar macar avem din cind in cind parte de vreo conversatie interesanta sau care sa ne puna pe ginduri sau sa ne schimbe opinia sau chiar viata? Yeah, sure. Bine, daca nu e interesanta si profunda, atunci macar frumoasa sau care sa ne faca placere? De cite ori avem parte de asa ceva? De cite ori avem parte intr-o conversatie (sau intr-un om) si de continut si de forma?

Ramin la parerea ca vorbitului i se acorda mult prea mult credit, cind el de fapt consta aproape in totalitate in small talk. Sau, si mai rau, in cearta.
Cred ca societatea a mutat treptat acentul tot mai mult pe vorbarie tocmai pt ca la capitolele cu adevarat importante: ce facem, ce simtim, ce gindim sintem tot mai repetenti.

Este ca in majoritatea filmelor - se vorbeste in nestire pt ca actorii si regizorul nu-s in stare sa comunice nimic decit in acest fel, la sfirsit nu ramii cu altceva decit cu un lung sir de vorbe goale pe care la scurta vreme nici nu ti le mai amintesti. Cita diferenta intre ele si unele filme in care dialogul este minim, aproape inexistent dar care reusesc sa comunice/impresioneze/puna pe ginduri mult mai mult decit celelalte.

La fel si cu oamenii si conversatia si comunicarea lor cele mult laudate dar care prea adesea sint goale de continut sau alandala in forma. Pierdem atitea ocazii de a tacea. Iar cind vorbim exprimam atit de putin. Ca si mine acum.

Pina la urma, fac ce fac si ajung tot la parerea mea: we are all alone, all of the time. Si credem/speram/iubim/procream/etc pt a ne ascunde asta. Si vorbim. Mult. Tot de aia.