Vara aceasta, dupa multi ani petrecuti in alta tara, am facut prima calatorie in Romania sa verific personal cum e cu dorul acela atit de pomenit de altii.

Aveam, departe fiind, momente cind credeam ca ma incearca dorul de strazile copilariei, scolile pe unde am invatat, cladirile orasului "meu", una sau alta, bune sau rele, asa cum mi le mai aminteam eu pe ele.
Dezamagire! N-am simtit mai nimic alinator de dor si nostalgii. Nu am simtit nimic "special" acolo. Ceea ce am simtit acolo as fi putut simti oriunde altundeva. Oare de ce, m-am intrebat?

Pt ca, as zice eu, nu ne e dor de tari, orase, strazi, cladiri sau alte asemenea. Nici macar de alti oameni, fie ei chiar si "anumiti" oameni din viata noastra trecuta.

Orasele prin care ne-au purtat pasii, casele in care am trait sau doar locuit, strazile pe care am batut mingea sau pe cei mai mici ca noi, scolile prin care ne-am tocit coatele si ascutit creierii, the old flames care ne-au intrat si iesit din suflet, popasurile de-a lungul drumului vietii noastre... nu de ele ne e dor.

Nu de altceva, altundeva sau altcineva ne e dor ci de cum eram noi in acele vremuri, in acele locuri si cu acei oameni. Ne e dor de ce simteam noi atunci, acolo si cu ei.

Uneori ne intoarcem in acele locuri, asa cum am facut si eu. Cladirile, strazile, orasele, chiar si oamenii, sint tot acolo, aproape neschimbate. Daca de ele ne-ar fi dor, ar trebui deci sa simtim la fel ca atunci, nu? Si totusi nu mai sintem in stare. Doar sint toate acolo, in jurul nostru, aproape asa cum le-am lasat si ni le amintim. How come the magic is gone, though? Ce anume lipseste? De ce totusi locurile ne par pustii si oamenii straini?

Pt ca nu doar de trecut ne e dor. In realitate, ne e dor de noi insine in acel trecut. Doar ca noi, cei de atunci, nu mai existam. Ne e dor de cineva care nu mai exista.

Nu voi scrie aici despre libertatea aia cu l mare. Aia mai "filozofica" si mai cu pretentii si mai adevarata. Cum poti sa discuti despre libertate adevarata in viata cind pornim la drum fara a avea controlul si libertatea asupra celui mai elementar fapt si anume a avea libertatea de a alege sa existam?
Ne nastem din dorinta altora, intr-un moment si intr-un loc asupra carora nu avem nici un cuvint de spus si cu caracteristici asupra carora nu avem nici un control. Nu sintem liberi sa alegem nici daca, nici unde, nici cind si nici cum sintem. In comparatie cu lipsa acestei libertati fundamentale parca nu-ti prea mai vine sa vorbesti despre "libertatea" pe care o ai dupa ce acest fapt s-a intimplat deja, eh?
Nah, este un subiect prea greu pt mine, doar gindindu-ma la el asa un pic, ma ia o durere de cap mai ceva ca de la vinul ala de 7 lei litrul care se vindea acum citiva zeci de ani la coltul strazii adolescentei mele.
Asa ca am sa scriu doar despre o particica din libertate, o libertate la scara mai mica (desi, daca stau si ma gindesc nitel, cum adica libertate la o scara mai mica? Sau sintem liberi sau nu sintem. Putem oare spune ca sintem mai liberi intr-o cusca de 100 de metrii cubi decit intr-una de 50 de metrii cubi? Hmmm...)

Am vazut multi care tinjeau dupa libertate in Romania de dinainte de '89. Dupa libertatea de a face ce vor, cind vor etc. Unii au emigrat pt asta. I-am intilnit dincolo. Multi au ramas in Romania.

Despre unii dintre cei plecati - ajunsi acolo, cei care nu o stiau deja, au realizat ca cel mai greu in viata este sa alegi. Dincolo, sistemul acela, asa capitalist si veros cum este el, le-a oferit, printre altele, libertatea de a alege, libertatea de a lua propriile decizii.
Spre deosebire de sistemul comunist din Romania de atunci care ingradea mai tot, sistemul celalalt le-a oferit o gama de optiuni si mai multe drumuri de ales. Dupa ce insa au ales una dintre aceste optiuni, unii si-au regretat acea decizie si au inceput sa dea vina pe societatea crunta si imperialista care, vezi bine, i-a zapacit si inrobit fara stirea si permisiunea lor.
Nu era vina lor/decizia lor, era vina altora, evident. Oare de ce? Doar era drumul ales de ei insisi, nu le fusese impus. Avusesera libertatea de a alege si au ales, chiar daca uneori gresit.

Despre unii dintre cei ramasi in Romania - sistemul s-a schimbat si noul sistem nu mai are mare grija de ei, nu le mai da casa, job, mura in gura, le da in schimb libertatea de a avea singur grija de ei insisi si de a lua propriile decizii.
Unii insa pling dupa vremurile apuse. Vara aceasta, cind am fost in Romania, mi-a fost dat sa aud si asa ceva: "inainte eram mai liberi". Whaaat?!
Pina la urma am inteles de ce unii gindesc asa. "Libertatea" de atunci dupa care tinjesc unii era de fapt chiar contrariul libertatii, ea era 'libertatea" oferita de o societate care ne dadea, ne tinea de mina, avea grija de noi. Ceea ce ei percepeau ca libertate, era de fapt cu totul altceva, era comfortul pe care ei, recipientii acelei "libertati" il simteau ca urmare a faptului ca deciziile majore nu le apartineau, a faptului ca sistemul nu numai ca ii "elibera" de luarea hotaririlor dar, prin faptul ca el si le asuma in locul lor, ii scapa de responsabilitatea acelor decizii.
Asa ca ei erau "liberi" sa zburde zglobii si neimpovarati in timpul lor cel "liber" si erau "liberi" sa injure in gind sistemul, atunci cind lucrurile nu le erau tocmai pe plac. Se simteau bine. Din orice unghi priveau, nu era vina lor. Altii hotarisera in locul lor.

Se pare ca, din nefericire pt unii, libertatea mult rivnita aduce cu sine si prea greul rucsac al propriei responsabilitati vis a vis de exercitarea respectivei libertati. Si rucsacul ala se dovedeste uneori a fi mai mult decit ei pot sa duca.
Libertatea inseamna singuratate, curaj, decizie, risc, responsabilitate. Majoritatea oamenilor nu vor democratie. Majoritatea oamenilor nu vor libertate. Ceea ce majoritatea oamenilor vor este ca cineva sa aiba grija de ei. Majoritatea oamenilor vor un tatuc. Atit in viata de aici cit si in "viata de dincolo".

Asa ca in incheiere vin si zic: pentru unii oameni libertatea, asa buna si frumoasa cum pare ea a fi in carti si filme, nu este nici pe departe minunata cosinzeana pe care prea adesea si-o imagineaza. Pare de necrezut dar, pentru unii oameni, libertatea este o povara.

Sint impacat cu mine insumi. Most of the time. Am insa si momente cind parca as vrea sa fug departe de:

Tristetea din mine. Nu este una care are o cauza anume, tristetile cu motiv (pierdut job, fugitul nevestei cu circul, moartea catelului drag samd) vin si pleaca odata cu inlaturarea motivului (se pot usor gasi alte job/nevasta/catel mai frumoase si mai luminoase ca cele pierdute).
Este o tristete de genul: stai la malul marii sau cu ochii pe cer sau pe balcon fumind o tigara si te ia asa o tristete fara motiv si cauza. Asta-i cea mai afurisita tristete pt ca nu stii de unde sa o apuci. Nu este rezultatul vreunor trecute si majore deceptii.
Eu n-am mai avut deceptii in viata de pe vremea cind eram copil si n-aveam bani sa-mi iau indieni de plastic. Stateam cu nasul turtit in vitrina cu orele si ma uitam la ei. Visam ca am bani destui sa-mi cumpar citi vreau. Afurisita aia de vitrina, din cauza ei am ramas cu nasul strimb. A trecut mult timp de-atunci. Nasul tot strimb e si intre timp mi s-a strimbat si sufletul. Acum nu mai visez nimic.

Indiferenta din mine. Nu sint un om bun. Nici rau nu sint. Sint indiferent. Astia indiferenti sint mai "rai" decit cei rai. Astia indiferenti sint cele mai nenorocite specimene. Cu omul rau sau prost sau nesimtit sau orgolios te mai poti intelege - il mai cumperi cu una, il mai ameninti cu alta, il mai magulesti nitel, te descurci pina la urma.
Cu indiferentul cum te descurci? El are atit de putin de oferit altora. El isi doreste atit de putin de la altii. El are atit de putina nevoie/dorinta de altcineva. Ce poti "face" cu o atare creatura?

Ciudatenia din mine. Sint un alien, un strain printre oameni, un om care se afla de partea cealalta a liniei. Asa am fost de cind ma stiu, probabil ca m-au scapat la botez cu capul in jos in cristelnita si cred ca nici apa n-avea in ea, ca era saracie mare pe vremea aceea.
Ciudatenia poate uneori sa treaca drept intelepciune si uneori, pt scurt timp, chiar pare interesanta in ochii celor din jur, dar nu este o calitate, nu este ceva folositor, nu este ceva pe care sa cladesti altceva. Este o povara si cei care o cara sfirsesc de obicei rau.

Nomadul din mine. Nu-mi place sa am posesiuni materiale si nici hangarale emotionalo-afective. Imi place, nu stiu de ce, sa delete tot. Sa nu am troace, casa, acvariu, tara etc. Nu numai ca imi lipseste simtul posesiei/proprietatii dar am chiar oroare de ideea de a "avea" ceva, indiferent ca acel ceva este o casa sau un aspirator sau o sotie. Cu alte cuvinte am oroare de orice mi se pare ca ma leaga de... glie.
Sa fie asta o dorinta de libertate dusa la extrem? Sau poate vidul pe care incerc sa-l creez la exterior sa fie rezultatul unui mare gol interior? Sau poate sa fie un egoism monstruos care ma determina sa nu vreau sa am nimic/nimeni tocmai ca sa nu am grija de acel ceva/cineva? (dar nici de mine nu prea am grija asa ca nu stiu daca asta este). Cred ca toate trei plus altele care nu-mi vin acum in minte.

Ursul din mine. Nu sint un om sociabil. Nu stiu sa ma distrez cu si ca alti oameni. Poate unde nici nu prea imi plac oamenii. Sint uriti pe dinauntru. Semenii mei, oamenii, sint mobile de care incerc sa nu ma lovesc mai mult decit este necesar. Incerc sa ii ocolesc, atit cit imi sta in putinta. Nici eu nu sint prea breaz. Uneori as vrea sa ma ocolesc si pe mine insumi.
Ceea ce ma aduce de unde am plecat: am momente cind parca as vrea sa fug departe de o parte din mine. Se poate oare? Ia sa vedem:

Se pare ca, prin unele tari, straie de anumite culori sint purtate pt ca cei ce le poarta sa nu fie gasiti de relele lumii. In alte tari exista obiceiul de a schimba numele oamenilor care au fost bolnavi si au scapat, ca sa nu-i mai "recunoasca" boala. Un obicei minunat, mi-am zis eu intr-o zi. Intr-una din acele zile cind ma incerca dorinta de a fugi de mine.

Drept care am purces degraba la schimbarea "numelui" meu si al felului meu de a trai: din "a", cum ma chemase pina atunci, am devenit... "b". Dupa care am asteptat, rabdator, sa ma simt mai bine. Conform datinilor stravechi, nu-i asa? Dar, cu exceptia unei oaresce dezamagiri, n-am simtit nimic altceva. Nu m-am facut "bine", ba chiar dimpotriva.

Am incercat din nou, drept care am devenit .."c" si apoi "d" si inca altii pe care nu mi-i mai amintesc acum. Iar nimic. Pina la urma insa m-am impacat cu ideea ca, odata cu schimbarea "numelui" sau al locului sau al felului de a trai, nu ma pot insa si transforma intr-un altcineva. Precum lupul, nici eu, indiferent ce-as incerca, nu pot fi altfel decit cel care am fost dintotdeauna, naravurile, bune sau rele, ramin aceleasi. Pare-se ca "boala" mea nu se lasa pacalita asa usor, ma recunoaste indiferent ce "nume" as purta si oriunde as pleca.

In orice colt uitat de lume as cauta sa ma ascund de celalalt din mine, tot degeaba - oriunde m-as duce, hop si el, "altcineva" ala, cu geamantanul lui burdusit cu tristeti anoste, singuratati autoimpuse, instrainari patetice si filozofii ieftine. In fiecare dimineata, il gasesc tot acolo, la capul patului, soptindu-mi la ureche aceeasi muzica muta a trecutelor zile irosite si a viitoarelor zile fara rost. M-am obisnuit cu el insa. Dupa atita vreme petrecuta impreuna, era si cazul.

Uneori insa as vrea sa am puterea de a ma revolta si a-l izgoni de linga mine. Mai du-te si la altii, i-as spune. Lasa-ma in pace, nu vezi ca s-a facut deja seara si prea putin a fost facut? Asa i-as spune. Dar n-am eu inima sa-l izgonesc. Unde s-ar duce? O sa raminem impreuna. Nu mai poate fi mult de-acum. Vom trece dincolo asa cum am venit aici. Mina-n mina.

Eu as zice ca unul dintre posibilele argumente in sprijinul imigrarii (si, prin extensie, in sprijinul altor decizii comparabile) este si spiritul de aventura.
Este motivul datorita caruia am emigrat eu si ca atare mie unuia motivul acesta mi se pare cel mai important dar, curios, este tocmai cel care este invocat cel mai arareori (de fapt aproape niciodata).

Se scrie adesea despre sistemul acesta vs celalalt, despre libertate, despre case, masini si salarii, despre dor si tara, despre prieteni si familie, despre civilizatie si coruptie, despre "este bine sa emigram sau nu?" sau "este rau sa emigram acolo sau dincolo?". Subiecte pertinente, nu zic nu.

Eu insa as zice ca dilema nu este atit intre a face asta sau a face ailalta ci intre a face ceva sau a nu face nimic. Dilema este intre a lua o hotarire si a nu lua nici o hotarire. Stiu, este riscant sa actionezi. Este riscant sa iei decizii deoarece s-ar putea sa se dovedeasca gresite. Este mai usor sa nu faci nimic. Este mai usor sa te complaci in status quo. Nu numai ca este mai usor dar in plus in felul asta nici nu risti sa apuci pe un drum gresit, nu? In fond, doar o viata avem, de ce s-o riscam?

Mda, asa e, viata este intr-adevar o chestiune riscanta. Ceea ce insa prea adesea uitam este faptul ca cel mai mare risc in viata nu este de a face asta sau ailalta ci de a nu face nimic. Eu as zice ca cel mai mare risc in viata este de a o irosi.

If I may, forget about marriage, comrades. Marriage is an institution based on the absence of trust. Otherwise, why would anyone need that signed piece of paper so freakin' badly? On top of that, marriage is an anomaly. Living with any one person for the rest of your life can only be called 'normal' if one is daydreaming and intends to stay that way for a long time to come. It is wishful thinking if I've ever heard of one. Actually I am wrong 'cause why would anyone wish (s)he lived in prison for god knows how many years is beyond me. Why would anyone wish (s)he ate the same kind of food every day for the next 50 years is mind boggling.

Please, don't kid anybody (including yourself) by constantly trying to recite them/yourself that it's not just any food, it's actually rib eye steak or Dutch ice-cream or gods' ambrosia or whatever else makes your mouth water or rocks your boat. Today it may very well be the best steak you ever got, I'm not denying that. Sure, today it may be yummy. Next year though, it will turn into "oh, man, not the same steak again!". And a few years down the road it will be more like "geez, if I see this steak one more time, I'm gonna puke!".

Now, if you don't mind getting stuck in a no win situation or if you fancy feeling lonely with someone else by your side (which, if you ask me, is much worse then feeling lonely by yourself), well, go ahead, knock yourself out.
OK, I can somehow understand that the vast majority of women are simply held hostage by their blind instinct/desire/ambition to get married and have children (almost at all costs). But why on earth would men want to do something like that? It really boggles my mind because it goes against the very essence of what being a man is all about. It goes against freedom and liberty and choice, against self-reliance and self-sufficiency, against reasoning and pragmatism and common sense.

I know, it is so easy to fall in love(lust?) with someone for the first few months. Nothing (s)he does seems to bother you... at first. It will, later. It will, before it's all over with. Trust me, it gets old very fast, my friends. People change. You will change too as you go through life. That someone you think today you cannot live without turns into the same ol' same ol' tomorrow. Coming home to her/him every day will eventually lose its initial charm, it will become common place and nothing much to look forward to. Relationships turn sour more often than not. And so will you if you hang around long enough. Give it enough time and it will make you sour and bitter too and in the process it will bore you out of your mind. Up to you.