Nu stiu despre altii, dar mie mi-e greu sa-mi dau cu parerea despre ceva pe care nu pot sa-l definesc. Trebuie ca exista vreo definitie a fericirii in vreun dictionar dar cum eu nu sint mindrul posesor al nici unei carti, nici macar una de telefon, am sa cam orbecai pe intuneric la acest subiect. Ca si la oricare altul, de fapt. Iar de-o fi si-o fi ca, din cauza intunericului cu pricina, sa ma mai impiedic de vreo mobila ceva si sa vars cafeaua neagra a gindurilor mele pe haina alba si imaculata a fericirii dumneavoastra, deh... riscurile spatiilor publice

Spunem adesea: sint fericit(a). Oare chiar asa sa fie? Adicatelea o fi, nu zic nu, dar chiar asa la tot pasul si de sase ori pe zi? Sau confundam fericirea cu altceva? De pilda:

Fericirea ca mizerie sufleteasca: sintem "fericiti" cind ne razbunam, cind ne batem joc, cind ii ranim pe cei care ne iubesc, cind platim o polita celor ce-i urim, cind...

Fericirea ca absenta a neplacutului: sintem "fericiti" cind scapam din inchisoare, cind iesim din spital, cind terminam armata, cind nu ne dor maselele, cind...

Fericirea ca posesie si lipsa de griji: sintem "fericiti" cind avem sanatate, job usor si sigur, saltea doldora de bani, casa cu etaj, masina cu motor, piscina cu apa, amanta cu picioare, toale cu fireturi...

Fericirea ca placere: sintem "fericiti" cind mincam piftie sau placinta, cind bem ce ne place, cind fumam ce ne place, cind ne tavalim prin fin cu vreo femeie/barbat, cind sintem la mare/munte, cind...

Fericirea ca si crez: sintem "fericiti" daca hranim flaminzii Africii, daca asiguram viitorul copiilor nostri, daca virgula credem in vreunul dintre dumnezei, daca servim patria, daca...

Fericirea ca adrenaline rush: sintem "fericiti" cind sarim cu parasuta si ea se deschide, cind jucam chicken cu trenul si el nu ne calca, cind ne fugaresc banditii si nu ne prind, cind...

Fericirea ca renuntare: sintem "fericiti" cind trecem de partea cealalta a liniei, cind parasim ringul si devenim spectatori, cind nu ne mai dam coate la coada la hirtie igienica, cind nu mai alergam cu sufletul la gura incercind sa mai inhatam inca o firimitura de viata, cind nu ne mai pasa de nimic si de nimeni, cind...

Fericirea ca liniste interioara: sintem "fericiti" cind reusim sa ne impacam cu noi insine, cu universul din jur, cu conditia noastra in aceasta lume, cu viata pe care-o avem, buna sau rea, cu...

Fericirea ca libertate: sintem "fericiti" cind sintem cu adevarat liberi. Aici e simplu, nu e mult de scris: cu adevarat liberi nu sintem niciodata dar exista o situatie cind ne apropiem cit de cit de libertatea deplina: atunci cind nu mai avem nimic de pierdut.

Eh, pai eu as zice ca nici una dintre astea nu e fericire "adevarata". As zice ca nu prea stim ce e fericirea adevarata. Stim doar ca vine si pleaca. As zice ca nu o putem defini. As zice ca nu stim nici ce este, nici de unde vine, nici de ce ne-a vizitat si nici incotro se duce.

Nici nu-i rau asa. Daca ar sta in gazda la noi tot timpul, nu s-ar mai chema fericire. N-am sti cum s-o mai deosebim de rest. N-am mai aprecia-o. Nu poti sa cistigi loteria in fiecare zi. Nu poti sa ai o mie de orgasme pe saptamina. Ti-ar crapa artera de la miocard si vena de la timpla. Sau, si mai rau, n-ai mai simti nimic.

Da, sintem fericiti uneori. Nu prea stim de ce. Stim doar ca sintem fericiti in momentul acela. Si-atunci, in acel moment, spunem: acum sint fericit(a). Asa e. Sintem fericiti atit de rar si ptr clipe atit de scurte - "acum" - doar atit. Nu putem fi fericiti luni sau ani de zile. Putem fi, in cel mai bun caz, fericiti "acum". Acum trece foarte repede. Ramine restul. Restul este... viata de zi cu zi.

Tristetea: de ce? Citeva posibile motive:

pt. ca ne nastem degeaba
pt. ca uneori ne nastem prea batrini
pt. ca traim fara rost si fara dorinta
pt. ca traim de frica sau din datorie
pt. ca traim din ambitie sau din mindrie
pt. ca traim din lene sau din inconstienta
pt. ca viata inseamna arareori fericire dar adesea suferinta
pt. ca fericirea are pete si e trecatoare
pt. ca suferinta ne ingroapa visele si ne uriteste
pt. ca galagia e la mare moda
pt. ca pierdem atitea ocazii de a tacea
pt. ca dragostea adevarata nu exista
pt. ca a crede in altul inseamna a te minti pe tine insuti
pt. ca a crede in tine insuti inseamna tot aia
pt. ca exista oameni in fata carora ne e rusine de lipsa rusinii lor
pt. ca avem atitea motive sa ne rusinam si de noi insine
pt. ca forma se impune, prea adesea, esentei
pt. ca esenta e, adesea, doar un alt nume pt golul interior
pt. ca preferam sa credem in loc sa incercam sa cunoastem
pt. ca nu putem cunoaste nimic cu adevarat
pt. ca speranta aduce dupa ea asteptarea sterila, frustrarea si amaraciunea
pt. ca a nu spera inseamna a imbatrini inainte de vreme
pt. ca minciuna e rosie-n obraji si atotputernica
pt. ca adevarul e palid si relativ

Sa mai scriu? Imi cam bat tastatura de pomana cautind cuvinte care sa exprime ceea ce poate fi doar simtit si nicidecum exprimat sau explicat. Cum zicea poetul? "De ce-as fi trist?/Mi-e casa de sindrila peste Trotus./Si totusi..."
Bine, bine, o sa intrebati, si-atunci ce e de facut cu tristetea asta? Cu motivele astea? Well, pt a ne dezintrista ar trebui sa ne debarasam de ele, motivele alea, ca de niste oua stricate, nu? In aceasta privinta, dupa felul fiecaruia de a fi, oamenii se descurca si ei cum pot:

1. unii, fericitii pamintului, nu trebuie sa incerce nimic, ei s-au nascut cu capacitatea/darul de a ignora cu desavirsire si pt totdeauna respectivele motive. Neimpovarati pe viata de atare bolovani, ei zburda pe cimpiile vietii precum iezii in aprilie pe islazul comunal. Primavara vesnica si eternal bliss.

2. altii incerca si reusesc sa ignore respectivele motive pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. O solutie temporara, avind in vedere ca ele, motivele alea, nu se lasa uitate asa usor, fac ele ce fac si ne sar iar de beregata. Dar, desi temporara, solutia asta are si ea avantajele ei: in momentele de respiro, mai urmeaza omul o scoala, mai face un copil-doi-trei, mai roboteste prin gradina, uite-asa, trece viata. Si noi odata cu ea.

3. ar mai fi unii, o alta categorie, aia care nu se pot descurca deloc. Da' astia-s ca si cum n-ar exista. Ca atare nu-i mai punem la socoteala. Astia au trecut deja dincolo. Niste zombies. Cum de au ajuns asa? De ce sint atit de diferiti de semenii lor? Cine stie. Probabil vechea poveste, diferenta dintre cei vii si cei... lalti. Si-apoi, nici nu e treaba noastra sa-i intelegem. Cum zicea Nina? Cam asa parca: "cine mai sta astazi sa observe un mort in plus printre atitia alti morti care populeaza pamintul?".

"Iubire permanenta?" "Unde nu e iubire, nimic nu e!" "Iubirea este totul?" Phew, ce ziceti voi acolo, camarazi? Hai sa-mi dau si eu cu parerea despre iubirea asta nemaipomenita si fara sfirsit. Pai unde vazurati voi atare dracovenie, oameni buni? Sorry, iubirile alea din filme don't count!Te pomenesti ca iubirea asta mareata chiar o exista si eu oi fi trecut pe linga ea precum rapidu' prin gara Lehliu, fara s-o bag in seama? Sa nu-mi spuneti ca asa este, ca ma ia plinsu'.

Ca eu, nesimtitor si de compatimit cum trebuie sa fi fost toti acesti ani, crezusem ca ea, iubirea mai sus mentionata, precum de altfel si alte paranghelii asemanatoare, ca de pilda viata minunata care ne asteapta pe lumea ailalta, viitorul luminos al speciei noastre dragi in lumea de aici, dreptul fiecaruia la o portie de fericire cit mai babana si inca alte cele, care mai de care, nu exista.

Eu crezusem ca ele fusesera inventate de noi pt a ne tine de urit cind sintem singuri si de cald cind ne ia frigul.

Eu crezusem ca ele sint doar in tartacuta noastra, asa, ca o fireasca reactie de aparare a propriei sanatati mintale.

Eu crezusem ca iubirea asta, precum si alte asemanatoare lucruri ideale si minunate despre care aflam noi din carti cum ca precis exista, sint doar o inventie de-a noastra nascuta din necesitate.

Eu crezusem ca ele sint doar reactia mintii noastre vis-a-vis de desertul pe care, in lipsa acestor pahare cu apa clorinata, am fi nevoiti sa-l strabatem cu limba atirnind de sete.

Eu crezusem ca ele sint paiul de care prea adesea ne agatam pentru a trece fluviul vietii. Privim in jur si ne ia asa o ameteala de ceea ce vedem sau mai bine zis de ceea ce nu vedem incit pina si gindul de a ne agata de gitul vreunui strain trecator (si el, la rindul lui, in cautarea unui pai de care sa se agate) ne devine dintr-odata acceptabil.

Pina la urma, vrem nu vrem, ne place nu ne place, iubirea nesfirsita este, si ea, doar inca una dintre minciunile care ne ajuta sa trecem prin viata. Atita tot.

In incheiere as zice sa lasam fanteziile si sa realizam ca viata poate fi traita foarte bine si foarte frumos fara zorzoanele pe care prea adesea le inventam. Iubirea este o betie care trece repede. Indragosteala insa poate fi repetata de cite ori avem ocazia si inclinatia. Mereu cu altcineva.
Stiu, e greu sa realizezi asta si stiu si ca multi vor prefera intotdeauna mirajul caldut al dragostei superbe, permanente etc - lor le urez succes si vise placute: cu putin noroc la noapte poate chiar vor visa ca Ileana Cosinzeana sau Fat Frumos li se va strecura in viata si-n chiloti si-n suflet si ii vor iubi for years to come and come and cum and cum... oops, you'd better wake up now.

Auzim adesea: "speranta moare ultima". Asa o fi oare? Intotdeauna?

Eu unul as zice ca aceasta e doar inca unul dintre multele clisee care are priza la populatie deoarece suna "frumos". La o privire mai atenta insa n-are cine stie cita baza reala. Poate "la unii oameni, speranta moare ultima", nu zic nu, la unii este adevarat asta. La alti oameni nu este valabil.
Speranta nu moare ultima - nu intotdeuna. Uneori, chiar adesea, ea, speranta, sau moare cu mult inaintea celor care au gazduit-o pt o vreme sau o abandonam noi insine, asa, de buna voie.

Deci, speranta: e buna, e rea, ce facem cu ea? Eu zic ca-i rea si merita lichidata. Eu unul, nevazindu-i rostul, i-am facut de mult de petrecanie.

La ce speram?

1. La ceva (cvasi)imposibil. Ce rost are sa speram la asa ceva? Singurul rezultat este ca speranta in lucrurile alea imposibile (sau posibile dar cu o sansa de realizare infima) va aduce dupa sine dezamagirea, frustrarea si amaraciunea atunci cind ceea ce speram nu se va intimpla. Asta nu este speranta, este visare cu ochii deschisi - acu' ce sa zic, visarea nu e ceva rau in sine, atita vreme cit sintem constienti ca doar visam.
Speranta de acest fel duce la o viata sterila, asteptind sa pice de la cel de sus.

2. La ceva posibil. Pai atunci nu e mai bine sa punem umarul la transpunerea in realitate a acestor lucruri posibile in loc sa asteptam, sa speram ca ele se vor intimpla asa, ca din senin sau cu ajutorul altora? In acest caz speranta indeamna la lene, inactivitate si la dependenta de factori externi - in loc sa luptam singuri pt ceea ce vrem, stam si speram ca poate se rezolva cumva, nu e nevoie sa facem noi tot ce ne sta in putere, e nevoie doar sa speram ca ceva bun ni se va intimpla.
Speranta de acest fel duce la o viata apatica, asteptind sa pice de la cei de alaturi.

Contrary to popular believes, speranta nu este buna la casa omului. Este un drog. Desigur, speranta iti ofera o falsa senzatie de caldut confort psihic dar, in schimbul acesteia, te transforma in prizonier. Libertatea si speranta se exclud reciproc, nu pot coexista. Omul care spera nu este liber.

Stau si eu asa si ma gindesc: daca speranta ar fi fost ceva atit de bun, de ce a fost si ea indesata in cutia Pandorei, laolalta cu toate relele? Ca, s-avem pardon, eu unul nu-mi aduc aminte sa fi scris pe undeva prin legenda aia a Pandorei ceva de vreun lucru bun indesat in cutia cu pricina. Este posibil sa ma-nsel dar erau numai rele in cutia aia, ca era cutie trimisa in misiune de pedepsire, nu felicitare de Craciun. Deci, de ce a fost ea, speranta, indesata in cutie?
Eu as zice ca nicidecum dintr-un motiv altul decit faptul ca si ea, speranta, nu era cu nimic mai breaza decit celelalte: boala, durerea, frica, minciuna, munca pe brinci zi de vara pina-n seara si alte alea, care mai de care.
Doar nu credeti ca zeii o pusesera acolo dintr-un acces subit de generozitate/remuscare, doar asa, ca sa ne mai indulceasca noua socul in fata celorlalte mizerii care iesisera din cutie!?
Oricum, faptul ca i s-a trintit capacul in nas, tocmai cind era sa iasa se pare ca n-a fost de prea mare folos. Devreme ce o intilnim astazi la tot pasul inseamna ca, in cele din urma, trebuie sa se fi strecurat afara din cutie, prin vreo fisura.